Prin Reghin şi împrejurimi. Ceasurile rele

A fost ieri o zi de marţi. Frumoasă, senină şi cu trei ceasuri rele. Mi-a fost dat să trăiesc şi eu două dintre aceste “trei”(ceasuri, desigur!). Două s-au întâmplat în autobuzul care duce muritorii de rând la Apalina, cartier mărginaş al Reghinului. Trebuie oare să vă spun că acelaşi vehicul aduce lume spre centru şi că de regulă este populat de profesori (bugetari notorii!) multumiţi că biletul costă un leu, de gospodine ieşite la pensie şi copilaşi cu temperament vulcanic care locuiesc în cartier pe străzile Căprioarei sau Şoimilor!? Nu, cred că nu trebuie, deci nu vă spun.
Să revenim la cele două ceasururi din trei! Primul “ceas” s-a întâmplat la prima oră. Cursa de 9 şi 20 ajunge în staţia Dacia la 9, 28 fix (peron pe partea dreaptă!). Urc optimistă în autobus, lume puţină, zumzăit (conversaţii) în surdină, motorul maşinii de epocă toarce silentios…şi plecăm. Ajungem la prima staţie, autobuzul opreşte, se deschid uşile şi urcă o tanti cu un cărucior de butelii fără butelie în el (Ce credeaţi?!) Împinge cu sârg căruciorul pe culoarul dintre scaune apoi brusc virează spre stânga şi îl parchează lângă piciorul meu. Îşi pune sacoşa în cărucior şi se aşează pe scaunul din faţă. Se inched uşile, plecăm. Femeia se cuibăreşte fericită pe plasticul rece, îşi freacă partea dorsală a paltonului de şezutul scaunului şi dă drumul unui pârâit mai mult decat grăitor. Flatulenţa ei parfumează atmosfera cu un miros greu de ceapă şi ouă stricate. În urmatoarele cinci minute urmează alte cinci bombe biodegradabile. Dau să mă ridic, mirosul devenise insuportabil. Intuind parcă intenţia mea, tanti trage căruciorul
de lânga mine pentru a-şi scoate ceva din sacoşă şi fostul vechiul
purtător de butelie îmi smulge o parte din dres lăsându-mi o gaură
decorativă deasupra cizmei. Rămân pe loc, deloc surprinsă dar foarte iritată şi gata de un protest. În acel moment femeia îşi întoarce capul spre mine şi zâmbeşte cu o nevinovăţie dezarmantă. Are trei dinţi în faţă, galben-verzui şi ochi albaştri. Renunţ la protestul prostesc, mă îndoiesc că ar avea un ecou. Mă hotărăsc aşadar să pun întâmplarea pe seama primului ceas rău dintr-o zi de marţi. Femeia coboară la a doua staţie cu cărucior cu tot şi cu o bucată din dresul meu de mătase iar eu rămân în acelaşi autobus cu un oftat în gât şi un gând frumos adresat bunului simţ şi educaţiei naturale din sânul familiei.
Buun…Ceasul numarul 2! Acelaşi autobus, ora 12. De data asta mă îmbarchez pentru întoarcerea în oraş. Gălăgie mare, copii ieşiţi de la şcoală (vreo30), ţipete, toate scaunele ocupate. Aşa e zilnic, două staţii. Apoi puradeii (care călătoresc vreo 600 de metri fără bilet) coboară zglobii şi se aşterne liniştea. E momentul să observ oamenii din jur, îmi spun încântată şi mă aşez pe un scaun de plastic ce a fost cândva verde. În faţa mea, un tătic în picioare ţinând de mână un copilaş de vreo doi ani. Omul pare simpatic, copilul chiar aşa e! După vreo cinci minute, când şoferul a considerat de cuviinţă să treacă autobuzul peste o mică groapă din asfalt numai ce se zdruncină odată maşină şi clatină tăticul (ce stătea în picioare chiar dacă erau locuri libere pe scaune). Bărbatul îşi scapă picioarele de sub control şi face un pas lateral călcându-l pe cel mic pe picioarele lui fragile. Copilul începe să zumzăie uşor şi zice încetişor: ”taati, ia copilul în brate”. Eu, iubitoare de filme americane mă aştept acum la o scenă tandră între tată şi fiu. Când colo, ce să vezi?! Numai ce se înfurie tati instantaneu şi îi trage copilului una peste cap. Micuţul începe să-şi tragă nasul, se uită la mine cu ochii mari şi eu.i. îi zâmbesc a încurajare. “Taati, ia copilul în braţe” aud din nou, spre surprinderea mea. Bărbatul se apleacă rapid şi cu palma (de săpător de şanţuri) de două ori mai mare decât capul copilului, îi mai trage una, de data asta lateral, peste urechi. Apoi se lasă tăcerea. Copilul nu mai scoate niciun sunet iar tatăl jubileazaâp cu un raâ’njet de superioritate ce iâăi încreţeşte fruntea îngustă. Pare că spune ”ni ce cul tata îs io şi ce metode educative fără de greş am găsit”. Nimeni nu zice nimic, nu ne băgăm, nu-i copilul nostru, nu-i neamul nostru… de ce să ne complicam, nu-i aşa?!
Cobor resemnată din autobus punând întâmplarea pe seama celui
de-al doilea ceas rău al unei zile de marţi! Nici măcar nu vreau să mă gândesc la firavul copilaş care o să ajungă “tati” şi o să bată mai târziu un alt firav copilaş…Că gândurile multe nu sunt bune. Nici educaţia nu e bună…Că de-aia am ajuns unde suntem astăzi. Nu am ştiut să batem la timp pe cine trebuie. Că am fost educaţi şi am tăcut. Aşa cum şi eu am tăcut într-o zi de marţi pe seama unui ceas rău.