Vrem o administraţie publică epistemică sau un diletantism administrativ perpetuu? (1)

De multe ori, neprofesionalismul adoptat prin mijloace complementare unei argumentatii persuasive, cum ar fi seducţia şi manipularea, conduce la decadenţă şi la o anumită rutină păgubitoare în orice domeniu de activitate statală şi nu numai.
În multe cazuri, tentativa autorităţilor politice de a reforma un sistem, o structură sau pur şi simplu, o activitate, în contextul general de reformă a statului, rămâne la stadiul de politică publică de studiu, deşi realitatea obiectivă confirmă necesitatea şi oportunitatea implementării acesteia.
Succesul sau insuccesul implementării unei paradigme epistemice în reforma statului şi, implicit, a adminstraţiei publice la toate nivelurile, depinde în primul rând de profesionalismul celor care manageriază acest proces. De asemenea, depinde şi de resursele umane cu care sunt înzestraţi aceşti manageri. Este vorba, în esenţă, de nivelul de cunoaştere explicită şi implicită de care beneficiază iniţiatorul de politici publice, reformatoare din administraţia publică.
Pe de alta parte, iniţiatorii politicilor publice din administraţie, consider ca ar trebui să aiba suficientă experienţă pentru a găsi metodele şi soluţiile adecvate în scopul externalizării acesteia şi în vederea socializării cunoaşterii prin protejare şi schimb de know- how sau de experienţe istorice nu prea îndepărtate. Cu alte cuvinte, şi în domeniul administraţiei publice trebuie trecut urgent de la viziunea carteziană la o viziune de tip occidental, de la un management bazat pe existenţa sau inexistenţa mijloacelor financiare la un management bazat pe cunoaştere.
Actualmente, criza economică cu care ne confruntăm are cauze multiple. După opinia mea, cele mai severe cauze, care conduc şi vor conduce inevitabil la o degradare şi o decadenţă a relaţiilor sociale existente o constituie criza cultural educativă şi criza de gestiune cronică. Desigur, nu pot afirma că nu sunt încercări de reformă şi încercări de restructurare în diverse domenii ale adminstraţiei publice. Din păcate, apreciez că nu toţi cei care sunt puşi să implementeze aceste reforme au şi reprezentări reale ale acestui proces complex. Fac această aserţiune pentru că este cât se poate de ostensibil că obiectivele nu sunt clar definite de către iniţiatorii politicilor publice reformatoare. În contextul actual, conceptul de „restructurare” se identifică greşit cu conceptul de „disponibilizare” care, în percepţia mea, are cu totul un alt conţinut.
De asemenea, metodele aplicate în scopul realizării obiectivelor reformei în administraţie sunt, după opinia mea, greşite, întrucât au la bază următoarele erori: existenţa în sistem a unui număr de funcţionari publici, inclusiv de conducere, aşa- zis „de ocupaţie”, multi dintre aceştia fiind promovaţi din ”carele alegorice electorale” având la bază principiul gratificaţiilor partinice; existenţa unui sistem cvasisubiectiv de recrutare care împiedică să genereze formarea unui corp al funcţionarilor publici „de carieră”, respectiv al unor funcţionari publici „cu robă” şi nu „de sânge”; constatarea unei slabe preocupări din partea factorilor de decizie în întărirea memoriei organizaţionale, respectiv a cunoaşterii corporative şi inexistenţa unei preocupări continue în îmbunătăţirea capitalului intelectual în cazul oricărei instituţii şi autorităţi publice; lipsa unei consecvenţe manageriale în politicile publice reformatoare în crearea de valori adăugate la nivelul fiecărei autorităţi sau instituţii publice, prin folosirea cu eficienţă şi eficacitate sporită a resurselor umane, instituţionale, relaţionale, financiare şi fizice; inexistenţa mijloacelor adecvate de cointeresare materială a funcţionarilor publici pe criterii de competenţă si eficienţă, fiind elaborate acte normative de salarizare şi alte drepturi de aceeaşi natură, într-o conjuctură de criză şi nu de relaxare fiscală; existenţa unei vulnerabilităţi crescute la nivelul instituţiilor şi autorităţilor publice, în direcţia pierderii resurselor umane, ca urmare a părăsirii lor de către angajaţii competenţi.
Denaturarea, după opinia mea, în viziunea politică, a conceptului de „performanţă” în activitate şi identificarea acestuia cu activităţile comune, rutiniere existente în fişa postului, va conduce inevitabil la aplatizarea tuturor resurselor umane din instituţia publică şi elimină spiritul competiţional între salariaţi. În acest context, este bine de ştiut că neexistând o scară de valori la care să ne raportam, nu putem avea o percepţie reală, a ceea ce înseamnă activităţi comune, rutiniere şi activităţi performante. Neavând pretenţia unei abordări holistice a conceptului de performanţă, subliniez numai atât, că logica simpla a lui Aristotel ne conduce la concluzia că o activitate ieşită din tiparul comun, deci performantă, trebuie să fie şi recompensată.
Desigur, nu am intenţia să mă hazardez într-o diagnoză la nivel esenţial a conceptului de performanţă, deoarece acest concept, la ora actuală este implementat în conştiinţa socială şi în vocabularul activ ca având cu totul o altă identitate. Din cauza lipsei valorilor şi a performanţei, pedalând şi insistând pe un tronson fără repere, riscăm să intrăm într-o criză de identitate culturală, aşa cum sublinia T. Mc. Ewllei.
Trebuie subliniat faptul că niciodată în istoria administraţiei publice româneşti o reformă raţională nu s-a realizat în situaţii de criză profundă. Toate actele ce conduc la schimbarea unui mod de existenţă funcţională în administraţia publică, pe lângă condiţiile de legalitate, oportunitate, eficienţă şi eficacitate, mai trebuie să îndeplinească o condiţie, şi anume să fie conştient, acceptate de către toţi factorii implicaţi.