Cu ochii larg închişi, prin statistici

E vară, (plictiseală) căldură mare, monşer…ce-oi face, stau cu ochii în problemele serioase. Adică studiez statistici. Iar mie una cu fiecare cifră rumegată îmi mai dispare din simţul umorului. Şi tare mi-e greu să-l recapăt.

Cu ochii larg închişi mă uit, ne uităm prin statistici…şi vedem cum piramida demografică prinde forme ciudate, periculoase. La un moment dat vrând-nevrând va trebui să asculte de legea gravitaţiei şi se va răsturna peste noi, în ciuda sau poate tocmai datorită generoasei umbrele a drepturilor omului. Peste noi, ăştia de am mai rămas pe-aici în pofida evidenţelor şi statisticilor. Poate că noi, decreţeii, forţaţi să venim pe lume aici, suntem mai obişnuiţi cu suferinţa, cu umilinţa, cu obedienţa. Avem poate orbul găinii când vedem tirania incompetenţei. Şi dacă totuşi o vedem, întoarcem repede capul. Capul plecat sabia nu-l taie.

Noi suntem obişnuiţi să fim călcaţi pe bombeu. Ba mai spunem şi săru-mâna. Săru-mâna, cocalarului cu BMW pentru care regulile sunt de toată comedia şi accelerează în dreptul trecerii de pietoni cu manelele la maxim. Săru-mâna, amărâţilor care răstoarnă gunoaiele din pubele seară de seară, în căutarea a ceva care să compenseze venitul minim garantat. Săru-mâna nespălaţilor care infestează autobuzele, e dreptul lor, iar eu am dreptul să merg pe jos dacă nu-mi place.

Tinerii însă, cei mai buni dintre ei, nu vor să spună săru-mâna. Şi ne părăsesc. Şi aşa se răstoarnă piramida demografică.

Aşa ajungem să spunem doar virtual La Mulţi Ani, fata mamii. Fata mamii, sau băiatul mamii, care ai plecat în lume doar cu o traistă-n vârf de băţ. Şi mult curaj şi decenţă. Cu bun-simţ şi fără resentimente. Doar dezamăgiţi şi obiectivi. Lipsiţi adică de speranţe fără suport real. Pentru că v-aţi săturat.

La mulţi ani deci ţie, Teodora Răduţ, absolventa de aproape 10 de la Unirea, care ai ales să fii omul muncitor, onest şi cu bun-simţ hăt la Copenhaga. La mulţi ani şi ţie, Roxana Roşca, doctorandă la Cambridge. Mama te plânge şi pe tine, cu resemnarea omului care ştie că te-a desăvârşit ca alţii, de pe alte meleaguri, să se bucure de inteligenţa şi onestitatea ta.

Mama te va plânge şi pe tine, Ştefan Umbrărescu, fost preşedinte al Consiliului Judeţean al Elevilor din Mureş. Şi se va gândi că acolo, printre nemţi, va fi mai bine pentru tine.

Iar mama, tata, şi chiar şi statisticile vă plâng pe toţi, Leonard, Adina, Raul sau Botond. Lista e prea lungă. Ei sunt cei care întotdeauna vor găsi cele mai bune şi mai corecte soluţii la orice. Ei sunt cei care niciodată nu vor fi clienţii pomenelor de nici un fel. Cei care vor schimba lumea. Dar nu o vor face aici. Iar noi vom rămâne, ca deobicei, cu forma. Cea a piramidei inversate. Cu discursuri sforăitoare. Şi cu ochii larg închişi.