Noul val mureșean

Ori de câte ori se mai fac și pe la noi parastase culturale dedicate tradiției și înaintașilor culturali, rezultă fără urmă de îndoială că zona noastră e foarte bogată în tradiții și cu mulți înaintași de valoare. Nu e vorba aici, firește, de tradițiile culturii populare care, ca peste tot, pornesc din negurile cele mai adânci ale vremilor. E vorba strict de tradițiile culturii așa-zis ”scrise”, de producția culturală și artistică asumată ca atare.

Dacă nu vrem să ne păcălim, trebuie să recunoaștem că județul nostru – și mai cu seamă orașul nostru – stau destul de precar la capitolul tradiției culturale românești. Sunt orașe – ba chiar și orășele – ardelene unde aceste tradiții au pornit cu mai bine de două sute de ani înaintea celor ale noastre. Nu-s multe care ne devansează cu două veacuri, dar sunt multe (mai toate, de fapt) cele care ne-au luat-o înainte cu vreo sută de ani. Mureșul – Târgu-Mureș îndeosebi – intră în circuitul cultural românesc abia după Unirea de la 1918.

Efervescenţă de creatori şi comentatori

Au fost, firește, și până atunci mari figuri culturale care s-au ridicat din această zonă, dar (cu excepția lui Petru Maior) nu aceasta a fost zona lor de afirmare. De la Gheorghe Șincai, să zicem, până la Ion Vlasiu cu toții și-au căutat alte spații de acțiune și afirmare. Producția de talente și valori a zonei a fost una strict spontană și incidentală (nimeni nu poate programa talentele, ce-i drept, dar ele pot fi organizate în structuri care să ducă la o producție culturală sistematică). După Unire, când orașul – și zona Mureșului în general – a început să conteze și în cultura românească, am luat-o cam de la început, cu primele culegeri de folclor (lucruri făcute de mult în alte părți). Efervescența lui Vasile Netea a mai animat potențialul cultural al românilor, însă Mureșul n-a devenit chiar protagonist cultural. Dar măcar, ca să zic așa, s-a pornit. Lucrurile se schimbă după război, mai cu seamă după reorganizarea administrativă pe județe, dar animația culturală e asigurată nu atât din ”producția proprie”, cât din ”importuri” și în urma politicilor de repartiții. Au apărut, desigur, mulți scriitori și artiști din celelalte domenii de artă, dar și ei erau formați în alte locuri. Abia în zilele noastre putem vorbi cu certitudine de o producție sistematică de creatori și experți culturali, de o producție relevantă atât prin cantitate, cât și prin calitate. Meritul dintâi în asigurarea acestei efervescențe revine, fără dubiu, Facultății de Litere de la ”Petru Maior” și îndeosebi Școlii Doctorale din cadrul Universității. Putem acum vorbi, fără sfială, de un ”nou val” substanțial de creatori și comentatori (mă restrâng, firește, doar la domeniul literar, din motive de competență prea limitată).

Cine face parte din „noul val”?

Cum se prefigurează și cum se configurează deja acest val încerc aici să justific, profitând de bunăvoința colegilor de la Zi de Zi. Sper ca memoria să nu-mi favorizeze gafe prea uriașe; dar mai ales sper că numele de care nu-mi aduc aminte în această clipă vor fi recuperate de redactorii ziarului. Mă încred în ei mai mult decât în mine. Ca să-mi ajut cât de cât memoria, voi încerca să prezint componenții acestui ”nou val” pe genuri (poezie, proză, critică și istorie literară). Nu înainte de a mai spune că tot ceea ce reprezintă, la noi, autoritate cu responsabilități culturale, ar trebui să consacre mai multă atenție acestui fenomen ce abia începe (dar care ușor poate fi curmat dacă e primit cu indiferență sau ostilitate). Și mă gândesc aici inclusiv la autoritățile școlare, nu doar la filiala Uniunii Scriitorilor (care ar trebui să se concentreze pe debuturile care vin în ritm susținut). Iar forurile locale cu atât mai mult ar trebui să aibă grijă de încurajarea și ocrotirea acestui fenomen.

Încărcată deja ca un pom de Crăciun cu premii – inclusiv premiul național pentru debut – Crista Bilciu e poetul (poeta) cel mai afirmat dintre cei ce vin (iar unii au și venit). Crista e un fenomen ea singură, un fenomen de fanatism creativ și de imaginație în vervă nebună, copleșitoare și contagioasă. Primul ei volum – „Poema desnuda” – cu care a câștigat, în 2011, concursul de debut al editurii Cartea Românească, nu e decât ”prologul” unei epopei fantasy al cărei capăt încă nu se vede, deși Crista a cam definitivat și al doilea volum. Crista e un vârtej de artă: face de toate, dar mai cu seamă teatru (e regizoare în primul sau în al doilea rând; eu aș zice că-n primul rând e poetă), cu același entuziasm al vocației. Oriunde o pui, locul face explozie culturală.

Nu de mult câștigătoare a concursului ”Porni Luceafărul”, Hristina Doroftei a debutat de curând cu „Reflexii”, volum de rafinament confesiv și de tratație ironică a secvențelor tăiate din propria biografie. Cu ironii subtile, cu spirit de joacă, Hristina își protejează – dar nu-și ascunde – reveriile și melancoliile, scriindu-le parcă în clandestinitate. Rețeta ei e una foarte delicată în gramajele componentelor.

Stă să-i apară prima carte de poeme Roxanei Cotruș, o carte de care sunt sigur că se va auzi (poate chiar și-n orașul nostru); Roxana (care-i și ea și pictoriță) își scrie poezia – ca toți marii poeți – și ca terapie, ca tratament nonșalant pentru o traumă nevindecabilă. Aparenta ei nonșalanță – și chiar o jucată ”frivolitate” – nu face însă decât să dea consistență acestei traume. Nu mai trece mult până-i vom vedea cartea.

Nu-i departe de prima ei carte de poeme nici Gabriela Feceoru, mai legată de poezia ultimei generații (douămiiste sau cum va fi), dar cu o pregnanță în progresie evidentă de personalizare.

Trăia în pură efervescență pe când era studentă Romana Colceriu (azi și Dandu), și asta se vedea în debutul ei cu „Izgonirea din Amandia” (apărut la Dacia clujeană), dar nu mai știu de o vreme ce face. Dar cum Romana a fost poetă autentică, sunt sigur că va mai fi. Asta e o boală care nu se prea vindecă.

E mai greu – așa s-ar zice – cu scrisul prozei (de nu vor fi fost alte cauze). Dar nici aici nu e cauza pierdută. Și nici timpul. Foarte de curând a debutat, cu un lanț ingenios de povestiri strânse în Țestoasa care privește pe fereastră, la editura clujeană Școala Ardeleană, Marinela Opriș, de care sunt sigur că nu se va opri aici, căci deja se vede cum talentul o împinge înainte.

Mă bizui că primul roman al acestui nou val va veni de la Alexandru Pătrașcu, ale cărui calități constructive și narative se pot deja vedea în fragmentele publicate. Dar fiind vorba de un roman, tuturor ne trebuie răbdare.

Nu-i de mirare că înghesuiala cea mai mare e pe palierul exegeților literari și al comentatorilor ca atare. Aici avem, de fapt, un adevărat detașament. Primul care a ieșit cu un volum a fost Călin Crăciun, a cărui „Etnocritica” (de la editura Paralela 45) repune în discuție – și reactualizează – fundamentele critice și interpretative. E o carte de ambiții teoretice, dar și o demonstrație de aplicabilitate și viabilitate a principiilor apărate. Călin ar putea deja, oricând, să vină și cu un volum de comentarii de actualitate literară, el fiind și unul dintre cronicarii literari care vin – și vin tare – din urmă.

Abia s-a uscat cerneala pe „Formele poetice ale ironiei”, descrise de Veronica Buta într-un eseu condus cu inteligență și rigoare de la un capăt la altul (și apărut la Casa Cărții de știință din Cluj). Veronica și când se plimbă e inteligentă, darmite când scrie!

Nici pe „Ipostazele operei lui Ștefan Aug. Doinaș”, fotografiate de Maria Chețan în Ștefan Aug. Doinaș. Ipostaze ale operei: evocări, proză, teatru, aforisme (Editura Junimea, Iași), cerneala încă nu s-a uscat bine, dar cartea are toată bunăvoința – absolut meritată – a comentatorilor.

Proaspătă de tot e și temeinica și extrem de riguroasa cercetare a Angelei Precup, sistematizată în „Memoria tiparului” (a cărei primă parte, adevărat tom, a apărut la editura Ecou transilvan) și dedicată istoriei presei mureșene, de la origini până azi (dar la ”azi” se va ajunge abia în tomul II).

Stau să vină, sunt deja cu mâna pe trăgaciul editorial alți câțiva exegeți în care încrederea poate fi investită fără riscuri. Nu mai am loc pentru prezentarea lor, așa încât o să-i trec doar în catalog, așteptându-le cărțile: Dumitru-Mircea Buda, Florina Moldovan-Lircă, Adela Rezan, Bogdan Rațiu și, nu-n ultimul rând, trei cronicari literari cu vocație limpede: Cristina Timar, Andreea Pop și Adriana Moica. Nu știu câți oameni trebuie pentru a forma un ”val”; dar cei pomeniți mai sus sigur sunt destui pentru un consistent val creative.

Prof. univ. dr. Alexandru CISTELECAN