Miron Mîndru din Gurghiu are 82 de ani, dintre care mai mult de jumate i-a petrecut în mijlocul codrului, fiind vreme de 43 de ani tehnician de vânătoare în cadrul Ocolului Silvic Gurghiu Ne-a primit cu amabilitate în casa domniei sale să ne povestească despre vânătoare, despre Ceaușescu, şi nu în ultimul rând despre pasiunea pentru „naturalizarea” vânatului, cum i se mai spune la împăiatul animalelor sălbatice.
Reporter : De unde această pasiune pentru pădure, pentru natură ?
Miron Mîndru : Mă trag dintr-o zonă păduroasă, mai exact din zona Topliţei, comuna Sărmaş, judeţul Harghita. Acolo am deprins dragostea pentru pădure, lucru care mi-a influențat întreaga viață. Am făcut 8 clase în comuna natală, apoi am dat examen la un liceu din Gheorgheni. Am decis atunci să fac o şcoală de specializare silvică în locul liceului, şi aşa am ajuns la şcoala de brigadieri silvici „Casa Verde” de la Timişoara, şi alţi doi ani la o şcoală tehnică silvică la Câmpulung Moldovenesc. Am terminat cu studiile în 1954, apoi stagiul militar doi ani de zile la Reşiţa, la vânători de munte, după care am venit la Ocolul Silvic Gurghiu, unde am fos încadrat ca tehnician de vânătoare, Din 1956 şi până în 1995 când m-am pensionat am lucrat ca tehnician principal de vânătoare. Aveam un număr de şapte pădurari care se ocupau numai cu vânătoarea, la fiecare fond de vânătoare era un pădurar care se ocupa numai cu creşterea şi îngrijirea vânatului.
Rep.: Răspundeaţi de fondurile de vănătoare de pe Valea Gurghiului. Cum erau prezenţele lui Nicolae Ceauşescu la partidele sale de vânătoare ?
Miron Mîndru : Primăvara şi toamna venea Ceauşescu cu suita lui, uneori cu invitaţi din străinătate, şefi de stat comunişti la vînătoare pe Valea Gurghiului. La aceste partide de vânătoare eu îl conduceam în teren, uneori chiar şi din elicopter, de unde împuşca cerbii în timpul boncănitului. Era un vânător destul de bun, avea antrenament, deoarece el umba foarte mult la vântoare, atât la vânat mic, iepuri, fazani, în zonele de câmpie, cât şi la urşi, cerbi şi mistreţi. La fiecare vânătoare avea şi un însoţitor, un ofiţer care stătea lângă el, dacă cumva nu nimerea un vânat, trăgea şi ofiţerul respectiv. Dar era un vânător bun. Venea foarte des la vânătoare la Lăpuşna, când se instala la Castel. Toamna venea la vânat de cerbi carpatini în special în zona Vârfului Seaca. Paralel cu vânătoarea la cerbi făîceam goană la mistreţ şi urs în zona Caşva, tot pentru Ceauşescu. Alungam vânatul către el, erau garduri laterale ca şi o strungă unde vânatul să fie dus în direcţia puştii. Ceauşescu împuşca foarte mulţi urşi, au fost momente când a împuşcat 10-15 urşi doar într-o singură zi de vânătoare. La fel şi la misteţi, câte 8-10, uneori chiar şi 15 pe zi. După aceste partide de vânătoare ale lui Ceauşescu, se adunau la cabana de vânătoare de la Osoi unde se mai făcea o masă după vânătoare. La cei care făceau goana, pădurari şi oameni din sat le dădea câte un pahar de ţuică, şi o mică gustare, lateral de cabană. Acolo se făcea tabloul de vânătoare, se luau toţi urşii, toţi mistreţii împuşcaţi, se înşirau, apoi se făceau poze, se filma vânatul. Din 1965 şi până în 1989, Ceauşescu venea la noi în fiecare an la vânătoare, toamna la cerb, iar primăvara la urs.
Rep.: Ce a urmat după 1989 ?
Miron Mîndru : După ce nu a mai fost Ceauşescu, au început să vină vânători străini, în special din Germania. Toamna vin în special la cerbul carpatin, iar primăvara la urs. După 1989 şi până m-am pensionat i-am condus la vânătoare pe aceşti străini. Am avut chiar şi din America veniţi, din Spania, Franţa şi multe alte ţări. Veneau cu autorizaţie de la Bucureşti, noi îi cazam la cabana de vânătoare, îi transportam pe teren unde avea loc vânătoarea.
Rep.: Revenind la perioada de dinainte de 1989, cum era administrat fondul de vânatoare ?
Miron Mîndru : Înainte de 1989 toate fondurile de vânătoare erau gospodărite de Ocolul Silvic. Pa Valea Gurghiului aveam şapte fonduri de vânătoare, toare erau gospodărite de Ocolul Silvic. Pe fiecare fond de vânătoare aveam câte un pădurar care se ocupa doar cu creşterea şi îngrijirea vânatului. Îi punea hrană, atât vara cât şi iarna. Fondurile de vânătoare erau bine gospodărite. În ultimii ani nu am mai prea umblat pe teren, dar din cîte am aflat nu mai e îngrijit cum era pe vremuri. Sunt foarte mulţi vânători tineri care doresc să vâneze, dar fără să se îngrijească de fondul de vânătoare. Înainte de 89 erau mult mai puţini vânători. Trebuia să ai calităţi deosebite, să-ţi placă vânătoarea. Acum din păcate, în special cei privaţi, care au închiriat fondurile de vânătoare au interesul să se încaseze bani de la cât mai mulţi vânători. Problema e că nu prea au vânat, efectivele au început să scadă foarte tare. Şi acum au avut cotă de recoltare de 10 cerbi, în timpul boncănitului, şi nu au recoltat decât doi sau trei cerbi.
Rep.: Au fost momente când viaţa va fost pusă în pericol la vreo partidă de vânătoare ?
Miron Mîndru : În toamna lui 1979 la o partidă de vânătoare de urşi şi mistreţi a lui Ceauşescu pe fondul Caşva, către Glăjărie la Deleni. Ceauşescu era în foişor, iar noi am alungat mistreţii şi urşii către el. Eu conduceam un grup de vreo 70-80 de gonaci. Ceauşescu a tras într-un urs, dar nu la nimerit bine, doar la rănit şi ursul s-a întors înapoi spre noi, spre gonaci. Cum era pădurea deasă nu l-am văzut, şi de la o distanţ de 4-5 metri a sărit pe mine. Aveam la mine puşca, am apucat să trag, dar nu mortal, înainte să sară pe mine. Am scăpat din ghearele ursului cumva, după care am fost dus cu elicopterul la Târgu-Mureş la spital unde am primit îngrijirile medicale. Norocul meu a fost că ursul nu mi-a prins gâtul, sau coloana, altfel nu ştiu dacă scăpam viu. Ceauşescu s-a interesat atunci de sănătatea mea , a întrebat de mine spunând celor din jur „să aveţi grijă de copilul ăsta, iar dacă e ceva grav să-l trimiteţi la Bucureşti”.
Rep.: Casa vă este plină cu animale împăiate. De unde această pasiune pentru „naturalizarea” vânatului ?
Miron Mîndru : A prins contur în special după ce m-am pensionat în anul 1995. Fiul meu Marcel, activa în cadrul Colegiului Silvic Gurghiu, care deţinea un Muzeu de vânătoare. El a învăţat acest meşteşug al împăiatului animalelor şi de la el am învăţat şi eu. Marcel a fost chiar şi în Germaniala la specializare, plus că a avut şi oameni de la cine să înveţe, printre care şi Kohl Pişta din Reghin. I-am tot ajutat, mai la jupuit, şi la alte lucruri, şi aşa am început să mă obişnuesc cu această ocupaţie. De regulă am avut blănuri de urs, împuşcaţi de cei care veneau la vânătoare pe Valea Gurghiului, cum este şi Prinţul Dimitrie Sturdza sau alţi vânători. Dacă le convenea, lăsau blana de urs la noi, noi o tăbăceam, şi o împăiam. Făceam covor din ea, tăbăceam pieile cu soluţii, le naturalizam cum se spune. De asemenea la animale mai mici, vidre, jderi, vulpi, lupi, râşi, şi tot felul de animale. La fel şi păsări, de la uliu până la fazan. Făceam această muncă din pasiune, fără să ascund faptul că mai ieşea şi câte un ban.
Rep.: Găsiţi întrebuinţări şi la coarnele de cerb…
Miron Mîndru : Umblând prin pădure am găsit coarne de cerb, care cad în timpul iernii. Am văzut cum Kohl Pista şi un domn pe nume Ivacsony la Reghin foloseau cornele din cerb, şi aşa am început să fac şi eu mobilier cu corne de cerb. Cei care vin cu două, trei coarne de cerb le mai fac un candelabru, sau un fotoliu. Din ce animale am împăiat, cel mai frumos rămâne ursul. Cerbii nu se împăiază întregi, doar craniul este pus în valoare, se fierbe şi apoi se pune pe panoplie. În schimb la urs trebuie tăbăcită blana, şi apoi se face ca un covor. Am împăiat mulţi urşi, poate chiar opt la număr. Acum împăiez mai rar, doar aşa când mai vine câte un vânător cu autorizaţie de vânat, în special la căprior.
[zizigallery id=1792]
