Realitatea virtuală a poeziei, regăsită de Dumitru-Mircea Buda

Cotidianul Zi de Zi continuă prezentarea „noului val” de scriitori şi critici literari din judeţul Mureş, episodul de astăzi fiind dedicat lui Dumitru-Mircea Buda, nume care s-a impus deja în cercurile de specialitate ale poeţilor şi criticilor literari locali.

Dumitru-Mircea Buda s-a născut la 6 ianuarie 1982, în Târgu-Mureş, judeţul Mureş. A urmat primele opt clase la Liceul de Artă din Târgu-Mureș, secția pian (1996), apoi a absolvit Liceul ”Alexandru Papiu-Ilarian”, secția informatică (2000) și Facultatea de Științe și Litere a Universității ”Petru Maior”, specializarea Limba și literatura română – Limba și literatura engleză. A urmat apoi Masteratul de Istoria literaturii și sistemul criticii literare din cadrul Universităţii „Petru Maior” iar în 2010 a devenit doctor în filologie, tot la Universitatea „Petru Maior”, cu o teză despre Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, coordonată de prof. univ. dr. Iulian Boldea.

Începând cu anul 2001, colaborează la revista „Vatra”, unde a semnat până acum 50 de cronici şi studii literare, dar şi grupaje de versuri şi interviuri. A publicat, în 2000 şi 2004, două volume de poeme – „Din luciul amforei şi metamorfik@ ” (la editura „Ardealul”), iar în 2005, un eseu despre epopeea ”Levantul” lui Mircea Cărtărescu. De asemenea, semnează articole şi poeme în mai multe reviste literare din ţară şi străinătate („Luceafărul”, „Familia”, „Poesis”, „Discobolul”, „Transilvania”, „Bucovina Literară”, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, ”Cultura”, ”Observator cultural”, „Limba română” – Republica Moldova, ”LitArt” etc. ), precum şi în spaţiul unor reviste şi portaluri culturale on-line (Cultura.inmures.ro, Inmures.ro).

Începând cu anul 2004, predă la Universitatea „Petru Maior”, catedra de filologie, fiind pe rând cadru asociat (2004-2005), preparator (2005-2007) și asistent (2007 – prezent). Printre seminariile pe care le coordonează se numără „Curs special de literatură română: I. L. Caragiale”, „Literatura comparată” sau „Istoria literaturii române: perioada interbelică și contemporană”. Începând cu anul universitar 2010-2011 este titularul a două cursuri la nivelul studiilor de licenţă ale studenţilor filologi din Universitatea „Petru Maior: „Literatură comparată (modernitate, postmodernitate, avangardă)” şi „Curs special Lucian Blaga”. De asemenea, coordonează activitatea unui Cerc științific de Literatură română rezervat studenților.

A efectuat, în ultimii cinci ani, trei stagii de documentare în străinătate, la Madrid – Universidad Complutense şi Londra, University of London, respectiv Royal College of London, susţinute prin proiectul CNCSIS din a cărui echipă a făcut parte, dar şi prin două proiecte de finanţare obţinute în nume propriu (o bursă Soros pentru cercetare doctorală în 2007-2008 şi o bursă pentru doctoranzi oferită de Universitatea „Petru Maior” în 2009).

Ocupă, în cadrul Universităţii „Petru Maior”, funcţia de consilier al Editurii Universităţii, fiind responsabil de activitatea editorială şi promovarea acestui acestui departament, dar şi de menţinerea cotaţiei academice a Editurii şi a principalelor publicaţii periodice academice din domeniul umanist, prin acreditările şi evaluările naţionale şi internaţionale necesare.

Reporter: Domnule Dumitru-Mircea Buda, intelectualii mureșeni vă cunosc ca profesor la Facultatea de Științe și Litere a Universității ”Petru Maior” și critic literar/eseist afirmat în paginile revistei ”Vatra”. E adevărat însă că, înainte de a vă dedica literaturii, ați cochetat cu muzica și informatica?

Dumitru-Mircea Buda: Așa este. Clasele primare și gimnaziul le-am urmat la Liceul de Artă, unde am studiat pianul. Era, oarecum, inevitabil, mama mea fiind profesoară de pian iar tatăl meu de vioară. Era aproape de neconceput ca, dintr-o familie de muzicieni, unicul fiu să o apuce pe căi non-muzicale. Cu toate astea, am descoperit destul de repede că nu mă încântau orele, tot mai numeroase, pe măsură ce trecea timpul, pe care trebuia sa le petrec exersând la pian, astfel că, spre disperarea mamei mele, găsisem tot soiul de ”scurtături” înainte de audiții sau examene: exersam doar în zilele de dinaintea evenimentelor, memoram rapid, mecanic, piesele, după care le reproduceam binișor, luam o notă mare și ștergeam totul din memorie, cu buretele. Nici în vacanțe nu mă prea omoram cu exersatul, în schimb citeam, de prin clasa a doua, cu aviditate, aproape orice îmi cădea în mână – de la western-uri sau romane SF la poezie patriotică în cheia epocii, de la romane istorice la biografii sau jurnale. Aveam, în casa din Dâmbu Pietros în care am crescut, o bibliotecă extrem de bogată și variată, în care urma să descopăr, prin liceu, numeroase cărți ”interzise” în comunism dar pe care ai mei izbutiseră, Dumnezeu știe cum, să și le procure. În clasa opta, când eram în pragul admiterii la liceu, treceam deja drept un mic ”guru” literar printre amici și comiteam, cu nonșalanță, zeci de pagini de maculatură poetică, în general poeme de dragoste în vers clasic cu care mă străduiam să-mi cuceresc colegele. Desigur însă că, în ciuda evidențelor, sau poate tocmai din pricina lor, părinții mei au decis că, dacă tot nu voi ajunge muzician, atunci ar fi totuși indicat să fac carieră într-un domeniu de viitor și, cum aveam aparență de premiant la toate materiile, inclusiv la matematică, m-am înscris cu entuziasm la nou-apăruta clasă de informatică de la Liceul „Alexandru Papiu-Ilarian”. Am și intrat printre primii și m-am pomenit, dintr-o dată, într-un soi de elită a generației mele. Am avut colegi excepționali, matematicieni ca Emanuel Stoica, multiplu laureat al olimpiadelor internaționale de matematică, sau Paul Moga, iar azi majoritatea lor sunt sus de tot în ierarhiile celor mai importante corporații, în băncile comerciale sau au, pur și simplu, propriile lor companii de succes. Cred că făceam notă discordantă, cărând după mine mereu, chiar și în laboratorul de fizică, cărți și reviste de literatură, dar adevărul e că mediul de la „Papiu” era extraordinar. Discutam, așa informaticieni cum eram, aproape orice – de la filosofie la istorie, de la sociologie la politică. În tot cazul, eu mergeam an de an la olimpiada națională de română, avusesem și șansa de a-l prinde ca diriginte pe criticul Iulian Boldea, pe atunci, încă, profesor de română la „Papiu”, și, pe lângă programe în Pascal sau C++, scriam tot mai mult. Prin a doisprezecea devenise evident că nu exista, de fapt, alternativă și că aveam să devin student la litere. Dar adevărul e că muzica și informatica au fost experiențe fundamentale, care m-au format cumva transdisciplinar, în simultaneitate cu lectura.

Rep.: Ați absolvit Română-Engleză, la Universitatea ”Petru Maior”, în 2004 și sunteți, practic, un produs 100% al Universităţii „Petru Maior” – tot aici ați urmat cursuri de masterat și v-ați susținut, în urmă cu cinci ani, teza de doctorat. Ce anume v-a convins să alegeți Universitatea „Petru Maior”?

D.M.B.: Eu zic că a fost una dintre cele mai înțelepte decizii, la momentul respectiv. Filologia de la ”Petru Maior” era, la începutul anilor 2000, un colectiv academic extrem de puternic, format din profesori tineri, entuziaști și deschiși, alături de care veniseră, de curând, nume prestigioase ale criticii literare românești – mă gândesc la profesorii Cornel Moraru și Al. Cistelecan, transferați de la Brașov, la Iulian Boldea și Dorin Ștefănescu, pe partea de română, dar și la angliști respectabili ca regretata Tatiana Iațcu, Iustin Sfâriac sau Ramona Hosu. Am prins, efectiv, niște ani aurorali, absolut fantastici, când sentimentul era că totul ne e accesibil și că suntem chiar în nucleul literaturii contemporane, deși eram într-o mică universitate de provincie. Nu știu dacă altundeva, într-o altă facultate de litere din țară, era posibil tipul de dialog cu profesorii pe care l-am avut noi, aproape permanent. Fiind la început, Moraru sau Cistelecan își țineau nu doar cursurile, ci și seminariile, ei înșiși – nu erau încă asistenți – iar un seminar, în treizeci de oameni, în care Cornel Moraru îți vorbește despre Junimea sau Al. Cistelecan îl interpretează pe Nichita sunt experiențe fabuloase. Adevărul e că am și făcut parte dintr-o generație de studenți serioși. Colegii mei de facultate sunt azi critici literari de primă mână, Cristina Timar, de exemplu, e redactor la ”Vatra”, sau se numără printre cei mai apreciați profesori de română din oraș – îi pomenesc aici doar pe Romana Colceriu-Dandu, care e și poetă și scoate, an de an, absolvenți talentați într-ale scrisului la Liceul de Artă sau pe Titus Ilovan, ajuns un om de media influent, dar și un profesor polivalent, cu generații întregi de elevi formați impecabil. Dar lucrul cel mai important a fost acela că ne-am format, cu toții, în proximitatea benefică a ”Vetrei”, în paginile căreia eram cumva somați să debutăm. A fost o mare șansă ca, număr de număr, profesorii noștri să ne invite să scriem recenzii, să ne aducă volume proaspăt apărute, despre care, uneori, nu mai scrisese nimeni până atunci, și să ne garanteze o libertate absolută a ceea ce scriam. Îmi amintesc că, la un moment dat, opiniile mele și ale colegelor Imola Antal, Ligia Pamfilie sau Cristina Timar începuseră să fie atât de ascuțite – scriam, uneori, excesiv de contondent, chiar și când nu era cazul – încât redacția a introdus o casetă, pe ultima pagină, explicând că opiniile colaboratorilor nu coincid cu cele ale redactorilor… Dar atât, nimeni nu ne-a refuzat vreodată un text, a fost o lecție de libertate extrem de prețioasă, privind acum în urmă. Probabil că profesorii Moraru, Cistelecan și Boldea voiau să ne ofere nouă ceea ce le lipsise lor în anii extrem de complicați ai cenzurii comuniste. Încă mai important e faptul că după noi au urmat alte și alte generații de absolvenți care au confirmat valoarea filologiei de la UPM. Eu însumi mă mândresc cu câțiva dintre cei mai buni foști studenți, deși adevărul e că de la mine au învățat cele mai puțin lucruri, eram încă proaspăt preparator sau asistent pe când erau ei în facultate și se prea poate că au avut, de fapt, aceiași maeștri ca și mine. Îl amintesc pe Bogdan Rațiu, un nume deja respectat în breasla profesorilor de română din oraș, pe Adela Rezan, pe Roxana Cotruș, care e și o poetesă suprinzătoare, și pe Geta Movilă, ea, deocamdată, exilată prin Irlanda, dar nu cred că va putea sta prea mult în afara literaturii. Dar poate cea mai valoroasă absolventă de filo-UPM ce mi-a fost și mie studentă e Andreea Pop, devenită un cronicar literar redutabil în ultimii ani, la ”Vatra”. Lista e lungă și greu de ierarhizat, încă; printre cei mai buni e și Veronica Buta, care a scos de curând o excelentă carte despre metamorfozele literare ale ironiei. Veronica cred că va conta foarte mult în ceea ce va deveni, în viitor, literatura târgumureșeană.

Rep.: Ați publicat însă și poezie, nu doar articole de critică literară. A fost și un volum de poeme, cu care ați debutat editorial, și un eseu mai amplu, dedicat lui Mircea Cărtărescu… Am înțeles că aveți și niște cărți finalizate, pe care urmează să le publicați, despre ce este vorba?

D.M.B.: Într-adevăr, în 2004, în ultimul an de facultate, m-am lăsat sedus de mirajul publicării și am scos, aproape de-odată, două cărțulii, ambele la editura ”Ardealul”. Una era de poezie, se numește ”metamorfik@” și era construită mai degrabă ca un fel de experiment de limbaj și de atitudine decât pe un concept poetic autentic. Mă rog, aveam niște teme obsesive, pe care le rulam cu frenezie – universurile virtuale, jocurile 3D, dragostea filtrată prin cotidianul postmodern etc. Adevărul e că astăzi n-aș păstra mai mult de jumătate din acea plachetă plină de candoarea – și iresponsabilitatea – începuturilor. De fapt, ”metamorfik@” nici nu e debutul absolut, fiindcă în primejdia grafomaniei poetice mai căzusem o data, prin liceu, când tipărisem, la o editură pentru copii, un volumaș de versuri romantice plin de prețiozități și imposturi lirice naive, numai bun de agățat fete, și care avea un titlu imposibil de reprodus, prin patetismul lui. Experimentele astea poetice de adolescență, pe care nu le reneg – dar pe care le privesc acum cu o condescendență autoironică, mă fac să fiu extrem de exigent cu studenții mei care încep să scrie poezie post-eminesciană sau post-bacoviană și vor să fie publicați. La întâlnirile de cenaclu pe care le țin la UPM, le explic mereu că trebuie să aștepte, să ”crească” citind foarte multă poezie și să-și țină cât mai mult încercările în sertar. Asta nu-nseamnă că n-am continuat să scriu poezie; de fapt, în ultimii doi ani am scris vreo câteva zeci de poeme, despre care acum cred că mă reprezintă mult mai autentic. De unde și unul din proiectele editoriale, un volum de versuri care s-ar putea să iasă în primăvară.

Cât despre cealaltă carte, da, era un eseu, numit ”Realitatea virtuală a poeziei”, izvorât din fascinația hipnotică pe care o aveam – încă o mai am – pentru poezia lui Cărtărescu. Despre el mi-am făcut și teza de licență și am mai scris, în repetate rânduri – astăzi, îl consider un mult mai mare prozator decât poet. A fost o carte cu tiraj restrâns, pe care am tot amânat să o reeditez, dar poate că o voi face, mai ales fiindcă țin și seminariile de ILR – perioada contemporană – la Română-Engleză, și ar putea fi o lectură utilă pentru studenți.

Despre proiectele pe termen scurt vă pot spune că, după ce am publicat-o, în 2011, doar în format electronic, mi-am revăzut teza de doctorat, despre Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, teză coordonată de Iulian Boldea, iar aceasta urmează să apară, în iarnă, la Editura Arhipelag XXI, sub titlul ”Războinici invizibili. Protest și literatură în opera Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca”. Am încercat să reașez, cumva, în normalitate, modul în care ne raportăm la cei doi critici și militanți anticomuniști, la mai bine de un sfert de secol de la căderea comunismului. Aș vrea să cred că e carte echilibrată, înainte de toate, care încearcă să recupereze, fără stridențe, două destine intelectuale care au fost între timp mitizate și mistificate iar o dată cu ele să ofere o imagine credibilă a lumii din fundal – o lume tot mai neverosimilă pentru tinerii de astăzi. Mai am pregătită și o carte dedicată prozatorilor din ultima generație – vreo douăzeci și ceva de nume – în care fac și o mică teorie, nu foarte originală, dar cred că eficientă, despre proza unei culturi postdictatoriale. Urmăresc, în esență, felul în care locul figurilor tipice din proza comunistă e luat de altele, considerate reprezentative pentru democrație, deși, în fond, construcția lor e similară iar noua paradigmă epică e doar o reașezare a celei vechi. Sigur, sunt și romane puternice, pe care ne-am și grăbit să le exportăm, scrise în ultimii zece ani, mai ales, iar cartea mea încearcă o lectură fidelă conceptului de ”close-reading”.

Rep.: Ce înseamnă literatura pentru dumneavoastră, în ce fel credeți că este cititul important pentru elevii și studenții de astăzi? Sunteți optimist cu privire la viitorul cititului, în condițiile în care internetul și noile media concurează tot mai puternic cartea?

D.N.B.: Am să încep cu a doua parte a întrebării: n-am niciun motiv să cred că internetul dăunează cu ceva lecturii sau literaturii, în general. Dimpotrivă – internetul a produs o revoluție fără precedent în ceea ce privește viteza de circulație a textului scris, nu doar a informației, în general, și oferă o diseminare ce nu ține cont de niciun tip de frontiere literaturii. Dacă până în urmă cu câțiva ani scriitorii din generațiile mai vârstnice manifestau încă reticență sau chiar aversiune față de universul virtual, acum tot mai mult din ceea ce reprezintă literatura vie, genuină, se mută online. Nu cred că se pierde nimic din esența estetică a unui text literar atunci când acesta e citit pe un reader electronic, pe o tabletă sau pe un smartphone. Sigur, suportul fizic clasic, cartea de hârtie, va fi în curând perimat. Va dispărea ceva din voluptatea senzorială a lecturii – parfumul cernelii pe hârtie, senzația tactilă a foii tipărite, foșnetul paginilor – dar literatura și lectura vor supraviețui și vor evolua. E ceva miraculos în capacitatea de supraviețuire a cuvântului scris, gândiți-vă doar la dialogurile lui Platon, pe care, azi, studenții mei le citesc pe iPad-uri, iar vraja rândurilor scrise de marele grec rămâne intactă, dacă nu cumva sporește. Personal, nu mai pot concepe literatura română de azi în absența rețelei de scriitori pe care o am activă pe Facebook. Aflu de acolo absolut tot ce se petrece în țară: lansări de carte, festivaluri literare, polemici etc.

Cât despre sensul literaturii – oricine se lasă locuit, cu toată ființa sa, de literatura adevărată, se rescrie, de fapt, pe sine însuși și își reconfigurează raporturile cu lumea. S-a scris foarte mult despre virtuțile terapeutice ale lecturii, ca și ales scrisului. Despre forța tranzitivă a literaturii și mecanismele de identificare și autoexplorare pe care marea literatură le oferă. Oricine citește „Frații Karamazov” va fi un altul la capătul cărții, fiindcă marea literatură ne zdruncină interior, provoacă mici sau mari cataclisme în alcătuirea noastră, redându-ne lumii, și nouă înșine, într-o ordine și identitate diferită. Eu fac mereu diferența între un student care citește și altul care învață așa, din auzite, despre cărți și scriitori. Primul are mereu un fel de lumină misterioasă pe chip, e, dacă vreți, un inițiat. Al doilea e mereu nesigur, trăiește într-o ambiguitate chinuitoare. La fel, glumesc uneori la cursurile introductive și le spun studenților că pot ghici dacă au fost vreodată într-o sală de lectură, într-o bibliotecă. Sigur că blufez, dar adevărul e că un om care citește iese imediat în evidență, prin frumusețea aceea interioară pe care lectura o conferă oricărui împătimit.

Referinţe critice

”În realitate miza acestei cercetări minuţioase dedicate Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca nu constă în evidenţierea unei evidenţe imediate, ci în detalierea nucleelor obsesive şi a liniilor de atitudine din opera şi activitatea celor doi mari exilaţi; cercetarea stabileşte tranşanţele şi inflexibilităţile de caracter şi principiu ale celor doi protagonişti, după care se lansează într-o subtilă suită de nuanţe, marcînd fiecare element de trecere. Conspectarea acestor elemente „tari” e cumpănită de o analiză a modulaţiilor acestora, aşa încît metamorfoza „personajelor” se petrece chiar sub ochii noştri. Dumitru-Mircea Buda a adus în lumină şi nuanţele acestor personalităţi ce păreau împietrite într-un anumit hieratism. Şi a făcut-o printr-o cercetare scrupuloasă şi migăloasă, de consistenţa unei „monografii” – sau a unei „duografii”?! O cercetare aplicată, echilibrată, cu vocaţia nuanţelor.” (Al. Cistelecan)

”Dumitru-Mircea Buda reuşeşte să construiască o demonstraţie pe cât de viabilă, pe atât de convingătoare, oferindu-ne o analiză comprehensivă şi precisă a operelor Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca. Lectura sa, manifestată „în simultaneitate, dar nu în paralel, ci în concomitenţă”, este autorizată de percepţia sa analitică subtilă şi exactă, de gustul său sigur, de rigoarea argumentaţiei, fiind construită cu minuţiozitate şi atenţie neabătută la exigenţele şi metabolismul textului.” (Iulian Boldea)