Austro-Ungaria – sfârșitul unui imperiu anacronic

Primul Război Mondial (1914-1918) a însemnat în fapt implicarea a 33 de state (circa 1 miliard de locuitori), 10 milioane de morți, peste 20 de milioane de răniți și mutilați, precum și pagube totale estimate la peste 278 de miliarde de dolari. Un greu tribut de sânge adus pe altarul libertății naționale, sociale și politice. Totodată, Primul Război Mondial a mai însemnat și sfârșitul a trei mari imperii anacronice, țarist, austro-ungar și otoman.

”Războiul acesta va fi unul de exterminare. Dacă suntem noi învingători, desființăm România. Dacă suntem învinși, nu va mai exista nicio Austro-Ungarie.”

(Ottokar Czernin, ministru plenipotențiar austro-ungar la București)

”Statul parazitar al Austro-Ungariei se sprijină pe 4 forțe: o armată mergândă de soldați, o armată șezândă de funcționari, o armată în genunchi de popi și o armată târâtoare de denunțători.”

(Istoricul austriac Adolf Fischhof)

România în Marele Război

La intrarea în acest război, România a mobilizat 1.083.000 de militari, adică 15% din întreaga populație a vechiului Regat al României. S-a reușit astfel a se organiza 4 armate, fiecare cuprinzând câte 6 corpuri. Deși numeric situația părea oarecum satisfăcătoare, probleme foarte grave erau însă la înzestrarea cu armament și tehnică de luptă, dar și la instruire. Un astfel de exemplu îl reprezintă aviația. România avea 4 grupuri de aviație, adică circa 40 de aparate. Din acestea, la momentul implicării în război, erau operative 32 de aparate. Despre starea precară în care se afla armata română la momentul izbucnirii conflagrației, generalul Nicolae Mihăescu declara cu multă obidă: ”…la toate se gândiseră guvernanții noștri, dar numai la înzestrarea armatei cu cele necesare pentru răsboiu nu se gândiseră, sau dacă se gândiseră au amânat-o până ce ne-a surprins războiul nepregătiți.” În același context, generalul aprecia că, citez: ”Ne apucase anul 1914 cu tunuri vechi și insuficiente, fără artilerie mobilă, fără tunuri de munte, fără aviație, cu mitraliere insuficiente (…) cu un stoc de munițiuni, cu care, după toate calculele mele, nu am fi putut rezista decât 2 luni și jumătate – 3 luni, cel mult.” La sfârșitul războiului, Regatul României pierduse 217.000 de soldați și 2.330 de ofițeri, aceștia lăsând în urmă un număr de circa 50.000 de văduve de război.

Armata austro-ungară, o armată compozită

În perioada 1914 – noiembrie 1918, au servit în armata austro-ungară un număr total de 926.500 de militari, din care 484.374 români (52% din total), 257.110 maghiari (26 % din total), 87.750 de germani (9 % din total) și 93.230 alte etnii (10 % din total). Un număr de 2.000 de români din totalul menționat anterior, a fost încadrat la marină și circa 34.487 încadrat la serviciile auxiliare. Se mai cuvine menționat și faptul că până la intrarea României în război – august 1916 – din rândurile românilor transilvăneni din armata austro-ungară au fost decorați pentru fapte de arme circa 45.000 de români. Apoi situația s-a schimbat radical. Românii, ca de altfel și militarii aparținând altor naționalității – mai puțin maghiarii și germanii – încep să dezerteze masiv. O cauză a fost, desigur, intrarea României în război, țară spre care românii transilvăneni priveau cu multă speranță. Pe de altă parte, trebuie spus și faptul că moartea împăratului Franz Josef (noiembrie 1916) i-a ”dezlegat” pe mulți români de un așa-zis jurământ de loialitate pe care ei considerau că-l au față de bătrânul împărat spre care priviseră cu speranță, respect și admirație. Până la sfârșitul războiului aveau să moară pe front 41.739 de români transilvăneni, cărora li se vor adăuga alți 11.275 de români morți în urma rănilor și 25.405 invalizi. Din cei 2 milioane de prizonieri austro-ungari – potrivit unei situații furnizate de Marele Stat Major al Armatei Ruse -, circa 120.000 de militari erau români. În același timp, mai trebuie spus că în toamna anului 1918, numărul dezertorilor români din armata austro-ungară ajunsese la circa 80.000. Cei mai mulți dintre ei s-au organizat în așa-numitele detașamente de ”cadre verzi”, ce acționau împotriva armatei și administrației austro-ungare în zona de munte a Maramureșului, a Bistriței și în zona munților Apuseni.

Nicolae BALINT