Katus, plăcerea de a face teatru răsplătită de UNITER

Un actor intră în scenă şi joacă. Se lasă cuprins de personaj, de rol, şi dă viaţă unor stări, fapte, trăite şi aprofundate uneori  pe propria piele. Este şi cazul lui Berekméri Katalin,  Katus cum îi spun cei apropiaţi care, la finele lunii mai a primit recunoaşterea UNITER-ului la secţiunea “ Cea mai bună actriţă în rol secundar” pentru rolurile din “Az ördög próbája” (Castingul dracului) pus în scenă la Naţional de Radu Afrim.  A început cu jurnalismul pe la Oradea  dar, tot teatrul îi stârnea interesul cel mai mare. Aşa se face că…., dar mai bine să o lăsăm pe Katus să ne spună exact cum a fost, de ce teatru şi nu altceva…

Reporter :  Chiar aşa, de ce teatru şi nu altceva  ?

Berekméri Katalin: Pfff, întrebarea asta nu am mai primit-o niciodată. A fost pur şi simplu teatru, pentru că asta mi-am dorit. O vreme destul de îndelungată am încercat să scap de dorinta asta, ştiam că asta vreau, dar totodată îmi era atât de frică. Am dat la jurnalism în Oradea, după care nu am mai putut să scap de toată chestia asta. Am zis la început că merg o dată, şi dacă nu mă vor,  renunţ. Şi de atunci tot în acest fenomen mă petrec.

Rep.: Cum a început teatrul pentru tine ?

Berekméri Katalin: Nu a început tocmai ok, trebuia să lucrez pentru tot, nu am primit totul pe tavă. Am şi eu o fire a mea, şi trebuia să lucrez mult la acest aspect. La început m-am certat cu cine nu trebuia, nu aveam răbdare, dar şi un crez de ceea ce vroiam să fac.

Rep.: Şcoala  de teatrul din Târgu Mureş. Cum a fost ?

Berekméri Katalin: Am fost la clasa profesorului Kovács Levente. Atât de mult am lucrat în primii doi ani de facultate, că la un moment dat ni s-a urcat la cap ideea de teatru. Cred şi acum că anii de studenţie sunt foarte periculoşi, poţi să ajungi foarte uşor în ceaţă. Pentru mine aceşti ani de studenţie au adus un pic această ceaţă. Doar după aceea mi-am dat seama că trebuie să fiu cu picioarele pe pământ, altfel nu ai cum să ai rezultate. Am terminat facultatea în 2001,  cu o clasă extraordinară. Dintre colegii de an, patru am rămas să jucăm la “Tompa Miklós”, László Csaba, Ördög Miklós Levente, Szabadi Nóra şi eu. A fost o atmosferă bună în clasă, cu o concurenţă extraordinară între noi, pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri până în ziua de azi. A fost una extrem de benefică, dublată şi de o relaţie extraordinară de prietenie între noi.

Rep.: Facultatea  terminată, ce a urmat după ?

Berekméri Katalin: După facultate, nici un teatru nu a vrut să mă ia. Aveam de ales să rămân la Târgu Mureş ori să merg la alte teatre din ţară, dar unde ştiam că nu am nicio şansă. Eram destul de supărată, dezamăgită şi am zis gata, nu mă mai ocup de teatru, fac ştirile la Ga Ga şi aici am să îmbătrânesc. Au trecut vreo două luni, şi aveam foarte mare nevoie de toată nebunia asta care se numea teatrul.  a făcut că trebuia înlocuită o actiţă în cadrul unui spectacol pus în scenă la Ariel, la secţiunea Underground. Eram invidioasă pe acel proiect. Mi se părea unul extrem de fain, tristă că nimeni nu mă bagă în seamă. Am primit atunci un telefon de la regizorul acestui spectacol, (“Poveste exemplară” după  Daniel Defoe)  în regia lui  Barabás Olga. Ea  mi-a spus dacă nu vreau să fac parte din acest proiect. A fost ceva extraordinar, eram din nou “back in business”. A fost un spectacol foarte bine primit de public, cu care am câştigat o grămadă de premii. A fost un moment extrem de important pentru mine, că nu am dezarmat şi am ajuns din nou la teatru. Practic am fost înfiată de Ariel, mi-au oferit un contract şi am rămas la ei un an şi jumătate. A fost o perioadă foarte frumoasă. E o altă meserie, cea a păpuşarilor, am jucat în spectacole pentru copii, cu momente extrem de minunate.

Rep.: Cum a fost trecerea de pe strada Poştei la Naţional?

Berekméri Katalin: În perioda peterecută la Ariel ştiam că se pune doar problema de timp până să fiu invitată să fac pasul spre Teatrul Naţional. Şeful secţiei maghiare, care ma adus la Naţional, a fost chiar profesorul din facultate, Kovács Levente. Începutul meu la Naţional a fost destul de interesant. Am debutat  într-un spectacol intitulat  “Zsuzsi” , de Barta Lajos, în regia aceluiaşi   Kovács Levente, cu un rol de un minut şi jumătate. Prima apariţie a fost la un spectacol jucat la Mediaş , unde jucam o tipă de 16 ani foarte naivă şi foarte îndrăgostită.

Rep.: Facem un salt şi ajungem la teatrul document. Cum a fost munca la “20/20”  alături de Gianina Cărbunariu  pus în scenă la Yorick Studio ?

Berekméri Katalin: Pentru public, spectacolele de teatru documentar sunt altfel. În schimb pentru noi, actorii, nu e ceva diferit. Nu e vreo diferenţă pentru noi faţă de un alt tip de spectacol. “20/20” a avut un impact foarte mare, în care am aprofundat foarte puternic partea de documentare. Am fost la Hodac, ne-am întâlnit cu oameni, şi într-un fel mi-am dat seama de mentalitatea mea, unde e latura naţionalistă din mine şi care sunt modelele care le-am primit la şcoală, în familie care, nu le-am gândit până atunci. A fost un impact foarte puternic. În rest, celelalte spectacole, “Punct Triplu” sau “Double Bind” au fost precum un Cehov. Trebuia să iei rolul, şi în el găseşti acelaşi puncte care sunt în interiorul tău, să aduci mai aproape rolul de tine. Nu a fost mai greu să joc rolul din “20/20” , am trăit acest mecanism de a face un spectacol documentar,  chiar dacă Geanina se fereşte să folosească acest termen de teatru documentar deoarece,  în acel moment în care pui în scenă spectacolul,  nu mai e documentar, e ficţiune. Orice ai face e o ficţiune.

Rep.: Spectacolul a atins un subiect destul de sensibil , urmările acelui trist martie 90 de la Târgu-Mureş. Cum a fost el primit ?

Berekméri Katalin: Spectacolul a fost foarte bine primit. Locul ideal pentru a juca acest spectacol era Târgu Mureşul, dar el a fost jucat la Sfântu Gheorghe, la Bucureşti, şi în Ungaria, unde a fost extrem de bine primit. Nu ştiu dacă acest spectacol a adus o anumită clarificare în ce priveşte percepţia publicului faţă de acele evenimente din martie 90. Nu cred că noi, prin teatru putem face acest lucru, putem doar să definim nişte probleme, să le punem pe masă. În rest, nu ştiu dacă teatrul poate să facă mai mult.

Rep.: A fost o dată ca niciodată un casting ….

Berekméri Katalin: “Castingul dracului”, a fost ceva extrem de fain. Munca cu regizorul Radu Afrim a fost una extraordinară. De fapt întâlnirea cu un astfel de regizor  a fost o nebunie totală. E un regizor extrem de special,  prin modul în care gândeşte teatrul, care te poate învăţa extrem de mult pe tine ca şi actor. O luna de repetiţii cu el face cât doi, trei ani la facultate. Îţi oferă lucruri extraordinare. Din acest punct de vedere munca la “Castingul dracului” a fost una super. Niciodată nu am mai făcut un spectacol care să pornească de la o idée, iar noi să construim textul. Acest lucru te conduce foarte fain, poţi merge liniştit şi sigur pe mâna regizorului. E ceva fenomenal.Tot spectacolul a fost construit din improvizaţiile actorilor. Stăteam în sala de repetiţii, ne uitam la scenele colegilor. Afrim foarte puţin înţelege din maghiară, mergea pe relaţiile noastre. Dacă s-a râs la o replică la repetiţii, aceasta a rămas în spectacol.

Rep.: Spectacolul s-a jucat la Festivalul Naţional de Teatru (FNT). Cum a fost primit de publicul din Bucureşti ?

Berekméri Katalin: Foarte bine, A contat şi simpatia publicului faţă de Radu Afrim. L-am jucat de două ori la FNT cu sala arhiplină, reacţiile fiind extrem de pozitive. Cred că nominalizarea mea pentru UNITER, de la cele două reprezentaţii de la FNT a venit, juriul nevâzând montarea de la Târgu Mureş.

Rep.: Cum a fost pe 25 mai, 2015 la Teatrul Naţional din Bucureşti ?

Berekméri Katalin: “Castigul dracului” a fost lucrat de aşa natură să nu ne gândim la vreun premiu. Eu de mult timp nu mă mai gândesc la aşa ceva. Eram convisă la un moment dat că nu voi mai primi niciodată vreun premiu, am lăsat la o partea această idioţenie să visezi la nu ştiu ce premii. Efectiv intram în repetiţiile la spectacol şi mă bucuram de ce făceam. Eram tot timpul cu această bucurie a jocului, şi nu-mi trecea mie prin cap de vreun premiu. Nici nu mă gândeam să fiu nominalizată la UNITER. Nu ştiam pe ce criterii se face asta, ce trebuie să faci, să faci un rol adânc, să mori pe scenă, sau chestii de genul ăsta.

Rep.: Totuşi ai fost nominaliazată …

Berekméri Katalin: Nominalizarea a fost o surpriză pentru mine. La început am crezut că e o greşeală, sau o glumă a colegilor. Am zis că dacă asta e, să fiu nominalizată, atunci să o primesc ca atare. Mi-am zis că merg la Bucureşti, nu ridic premiul şi apoi mă pun pe maşină şi vin acasă. A fost ceva absolut normal.

Rep.: Cum e să împarţi teatrul , munca la radio şi munca cu studenţii la  UAT ?

Berekméri Katalin: E foarte greu, şi în ritmul acesta nu ştiu cât voi putea continua. Într-un fel şi îmi place, dar e destul de greu. Cu studenţii lucrez alături de colegul Harsányi Zsolt, munca cu ei este una super ok. Foarte mul învăţ de la ei.

Rep.: Unde te simţi cel mai bine, la radio, la şcoală sau în teatru ?

Berekméri Katalin: La teatru desigur. Îmi place şi la radio, şi cu studenţii, dar marea dragostea e teatrul.

Rep.: La ce lucrezi acum ?

Berekméri Katalin: Acum lucrăm cu regizorul Sorin Militaru la un spectacol, Ubu, de Alfred Jarry, care va avea premiera în toamnă.

Rep.: Revenind la perioada din ceaţă după terminarea facultăţii, şi cea de acum.  Cum a fost acest drum ?

Berekméri Katalin:Cred că am ieşit din această ceaţă. Sunt convinsă că anumite lucruri trebuia să se întâmple, să fiu astăzi unde sunt. Când m-am certat, când m-au certat, când m-au trimis un pic la periferie, toate astea m-au ajutat.  Când eşti un pic nebună,  ţi se întâmplă multe lucruri despre care crezi că sunt nelalocul lor, că lumea vrea să te marginalizeze. În acea perioadă mă vedeam altfel. A fost o perioadă în care trebuia să mă cunosc.

Rep.: Dacă rămâneai la  jurnalism ?

Berekméri Katalin: Nu puteam, deoarece drumul meu era să fac teatru. Cred că sunt foarte norocoasă, deoarece foarte multe lucruri le-am construit pe o linie raţională, şi acum se pare că stă în picioare.

Foto: Rab Zoltán