Povestea profesorului care a predat șapte decenii

La prima vedere, toți semănăm între noi, ceea ce ne diferențiază sunt experiențele de viață și felul în care le ținem piept. La Căminul pentru Vârstnici din Tîrgu Mureș, am întâlnit un bunic născut în 25 martie 1923 și, pentru că intuiția niciodată nu m-a înșelat, din primul schimb de cuvinte mi-am dat seama că este acel gen de om, ca al cincilea miez într-o nucă, chiar dacă pe dinafară coaja este ca a celorlalte. 

Ștefan Ioan este omul care și-a îngropat camarazi și a revoluționat învățământul românesc, el a străbătut viața ca pe un tărâm cunoscut dintotdeauna, pentru că a știut când și ce alegeri să facă cu o tenacitate și perseverență care ar putea servi oricui drept oglindă. Copil fiind, el nu s-a gândit niciodată cum este atunci când survine moartea subită a celui de lângă tine, o moarte la care nici unul dintre noi nu ne gândim sau dacă o facem, ne-o imaginăm imaterial, eteric, într-un viitor șters, nedefinit. Pentru actele curajoase dovedite în cel de-al doilea Război Mondial, maiorul în rezervă Ioan Ștefan din Tîrgu Mureş a primit, anul trecut, Diploma de Excelenţă din partea Inspectoratului de Poliție Mureș.

Comunicarea este o componentă esențială a vieții, care implică creație și schimb de înțelesuri iar pentru profesorul Ioan Ștefan, cel mai mare regret este felul în care, pe nedrept, a fost văduvit de ceea ce iubea mai mult . În ziua de 20 septembrie, în urmă cu 10 ani, un taximetrist l-a luat pe botul mașinii și i-a fracturat coloana vertebrală, afectându-i absolut toate simțurile cu excepția memoriei și amintirilor. Poate tocmai de aceea, povestind, mintea îi era îndreptată în întregime în altă parte, privea aparent fără rost și depăna amintiri calm, exact, la obiect, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. A fost profesor timp 70 de ani, iar acum nu mai poate citi, nu mai poate scrie și comunica cu nimeni decât prin viu grai. Din cauză că suferă de degenerență maculară, nici nu mai poate recunoaște oamenii după chipuri, văzul este numai periferic și se descurcă „atât cât să nu dea în gropi”, după cum ne spune chiar dânsul, plin de umor, chiar dacă a trecut prin două operații traumatizante, una la Cluj, pentru ochiul drept, și alta la București, pentru ochiul stâng. Afecțiunea reprezintă deteriorarea maculei, o zonă a retinei la nivelul fundului de ochi, care ne permite să vedem clar detaliile fine și să îndeplinim activități ca cititul și șofatul. Când macula nu funcționează corect, vederea centrală poate fi afectată de încețoșare, pete negre sau distorsiuni, iar profesorul a considerat de cuviință să-mi ceară iertare din capul locului rugându-mă să nu mă supăr dacă, cumva, mâine îl caut, și nu mă recunoaște. O altă pierdere grea suferită de profesorul Ștefan este trecerea în neființă a soției sale, în urmă cu 5 luni de zile. Pentru că fiecare palmă de loc poartă urma pasului ei care l-a însoțit și susținut în fiecare moment al vieții sale, profesorul poartă tot timpul o fotografie cu ea în buzunarul hainei. Prof. ing. Ioan Ștefan e fiu de veteran din primul Război Mondial, tatăl lui a fost cizmar, iar mama gospodină, croitoreasă. Tatăl avea un mic atelier, el este cel care l-a învățat ce înseamnă munca, punându-l să lucreze alături de uceniciii săi, să facă călcâie, din piele, bătute în cuie și lipite, „primeam câte 0.50 de bani pentru fiecare călcâi, făceam câte două pe zi…” Ioan V. Ștefan s-a născut în Jibou, județul Sălaj. A absolvit gimnaziul industrial (1939) din Cehu Silvaniei, apoi Liceul Industrial nr. 1 „Regele Carol II” București, cel mai prestigios din țara noastră. A fost profesor-inginer la Liceul Industrial Român care avea sediul pe strada Gheorghe Doja nr. 13 și la Școala Medie Tehnică de Prelucrare a Lemnului din Târgu Mureș.

Potrivit celor afirmate de profesor, în anul 1892, acum 123 de ani și mai bine, Primăria din Tîrgu Mureș  a cerut Guvernului de la Budapesta să înființeze o școală de meserii în meseriile de tâmplar, lăcătuși mecanici, constructori și olari, prima din România. Promovarea de la un an la altul se făcea numai dacă făceai dovada muncii practice o lună de zile la o întreprindere unde puteai învăța mai mult decât în școală, aceasta fiind de fapt baza cunoștințelor însușite de absolvenți. „În vara anului 1939, am făcut practica la uzinele Malaxa, Romgifer, ateliere de reparare și producție locomotive, unde aveam un unchi care m-a chemat la București, să fac practica acolo, o oportunitate de care nu se bucurau mulți pe vremea aceea”, își amintește Ioan Ștefan.  Din a doua jumătate a anului 1939 şi până în primele luni ale anului 1941, la uzina Malaxa (Rogifer) din Bucureşti au fost produse 126 şenilete Malaxa tip UE, dintr-un număr planificat de 300 de bucăţi. Şeniletă Malaxa tip UE era versiunea sub licenţă a şeniletei Renault Chenillette d’Infanterie Type UE, şi era destinată tractării tunurilor antitanc Schneider din companiile antitanc, şi transportului combustibilului şi muniţiei în cadrul regimentelor de cavalerie motorizate. Istoricii susțin că în cel de-al doilea Război Mondial au murit peste 60 de milioane de oameni, militari și civili.

Al cincilea din 500

Cu 500  de concurenți pe 56 de locuri în clasa V-a, el a intrat printre primii la Liceul Industrial nr.1 „Regele Carol II” București după ce a susținut probele de matematică, limba română și instruire practică. „Nu prea eram eu convins că pot concura cu atâția copii, dar la examene, pe mine m-a salvat practica. La matematică am primit să fac un triunghi echilateral măsurat cu șublerul cu care se putea citi la sutime de milimetru. Mi s-a dat o bucată de material de tablă, cam de mărimea unui telefon mobil din zilele noastre și, chiar dacă ceilalți din sală s-au grăbit, au dat cu dalta și cu pila și au tratat superficial examenul. Eu am avut mai multă răbdare, am dat trasajul cu cretă, am folosit liniar, echer, compas, am făcut un triunghi isoscel, iar părțile mari le-am decupat  cu dalta, apoi tacticos măsuram, pileam, măsuram după fiecare pilire, pentru că aveam trei ore de executat piesa. Foarte mult m-au ajutat cunoștințele mele de ajustor pe care le aveam din gimnaziu și liceu,  ajustor, adică sculer matrițer, în termenii de azi. După două ore și trei sferturi, eu am terminat proba și am primit nota maximă. În ziua de 21 septembrie, anul și ziua în care Armand Călinescu a fost executat de legionari, au fost afișate rezultatele în avizierul școlii, pe trei pagini A4. Aveam foarte mari emoții și am început să mă uit la numele afișate de pe ultima pagină,  de jos în sus… nimic, a doua pagină nimic …și, pe când  credeam că nu mai am nici o șansă, mă văd al cincilea admis, pe prima pagină”. În vara anului 1941 a făcut practică la fabrica de mașini de cusut și pistoale pentru armată, în județul Alba, o experiență din care a învățat foarte multe și a ajutat la perfecționarea sa.

Elevi voluntari în armată

Încă de pe băncile școlii, elevii erau obligați să execute pentru armată sobițe, godinuri, cu care ostașii încălzeau ciorba sau ceaiul în tranșee, iar munca lor de voluntariat era apreciată cu distincții. La terminarea Liceului, lui Ioan Ștefan i s-a propus postul de control de calitate la Uzinele Rogifer, unde a făcut și studenție un an de zile, la seral, Facultatea de Electromecanică. În aceeași vară, a primit chemare pe front, ca și voluntar în plutoanele de propagandă, misiunile lui ducând până în Crimeea. După două luni de zile de voluntariat, a intrat la Școala de Ofițeri de Geniu,  apoi a fost trimis la Școala de Ofițeri Tehnici Auto unde era instruit în logistică. Toate aceste evenimente se întâmplau în anul 1944, când a avut primul loc bombardament în București, cu scopul de a distruge Calea Griviței, școli și cazărmi militare, an în care moartea și frica au lovit orașele României cu  furie apocaliptică.  ”În ziua de 4 aprilie a început bombardarea sistematică a țării de către puterile aliate, una dintre bombe a căzut pe tranșeea adăpost a plutonului, jumătate din oameni au fost măcelăriți, eu, fiind deja transferat, am scăpat cu viață”.

Lăsarea la vatră, un alt început

După terminarea războiului, pe data de 15 mai 1944, Ioan Ștefan a fost lăsat la vatră. „Nu știam încotro să mă îndrept, de unde să încep…”

Un an mai târziu, este acceptat profesor de tehnologie și desen tehnic în cadrul Liceului Industrial Român (astăzi Grupul Școlar Industrial Avram Iancu), a deschis catalogul și a strigat numele a peste 4.000 de tineri care au trecut prin mâna lui. Mulți oameni de succes au avut, la un moment dat în viață, o persoană care i-a mentorat și a fost luat drept exemplu. Ioan Florea, fost ministru al Industriei Lemnului, și Emil Moldovan, fost director al Fabricii de instrumente muzicale și articole sportive Reghin, l-au avut profesor pe Ioan Ștefan.

„Un model care trebuie urmat de autoritățile noastre pentru revitalizarea învățământului profesional este cel care a avut loc în anul 1993, când s-a înființat Școala de arte si meserii din Voiniceni. În acel an, Inspectoratul Școlar Județean Mureș a aprobat înființarea acestei Școli, dar și a unei clase cu 25 de elevi de Școală profesională și ucenici, pe care am coordonat-o eu. Recrutarea elevilor se făcea din rândul absolvenților de clasa a VIII-a, dar la școlarizare erau primiți tineri de până în 18 ani. Singura mea dorință pentru care am militat mereu era ca, la școală să ajungă numai tineri care erau pasionați de meserie, care își doreau cu adevărat să muncească în domeniu, nu doar sa obțină o diplomă. De altfel, în contractul de școlarizare, se prevedea obligativitatea asigurării locului de muncă în  meseria de tâmplar, pe o perioadă de 3 ani, după absolvirea școlii”, punctează prof. ing. Ioan Ștefan. Varianta ca elevii cu cele mai mici medii să fie admiși în școlile profesionale doar pentru faptul că nu au mai reușit să ocupe locuri la liceu este dezavantajoasă pentru toată lumea, mai susține acesta.

Școala de arte și meserii a fost desființată în anul 2006, perioadă în care au absolvit 11 promoții, în total 150 elevi. Profesorul Ioan Ștefan sau Moș Ion Roată, după cum îl porecliseră elevii în școală scriindu-i dedicații pe promoțiile anului 2005, a fost și în audiență la primarul Dorin Florea, pentru a-i transmite mesajul însoțit de aceste povețe. „Indiferent de starea socială, munca nu se va pierde niciodată, iar pentru a învăța o meserie practica este necesară, indispensabilă”, a încheiat profesorul. Și a luat un pahar cu apă de pe masă, l-a privit un timp, a sorbit, a rămas câteva clipe privind în fundul paharului, apoi a băut cu înghițituri lungi, fără să o ia de la gură. Se simțea mulțumit.