Anna, destinul femeii secolului XX la Muzeul de Etnografie

Muzeul de Etnografie și Artă populară din TârguMureș a găzduit sâmbătă, 21 mai, vernisajul expoziției ”Anna. Destin de femeie în secolul XX”, organizatori fiind Muzeul Haáz Rezső din Odorheiul Secuiesc, Asociația Etnografică Kriza Janos și Secția de Etnografie și Artă Populară din cadrul Muzeului Județean Mureș. ”Am avut ocazia să alegem o persoană reală pentru a-i prezenta cursul vieții într-o ipostază cât se poate de reală. Dar noi am decis să facem altceva, ceva cu totul aparte, ceea ce nu facem de regulă. Am creat o persoană fictivă, pe Anna, cea care nu a existat niciodată. Pe cele două cărări posibile ale vieții sale, închipuite de noi, apar multe aspecte cunoscute, trăite de noi toți. Am cules câte ceva din multe vieți reale, dar nu am făcut o generalizare. Nu aceasta a fost scopul nostru”, afirmă organizatorii expoziției.

Principalul ghid al expoziției este chiar Anna, vocea ei însoțind întregul traseu prin viață, începând cu satul natal unde avea să vadă lumina zilei. ”Nu-mi aduc aminte de prea multe lucruri, copilăria mea a ținut doar câțiva ani. Dar știu un lucru, împreună cu ceilalți copii ne-am jucat foarte mult pe pășunea gâștelor din fața casei noastre, după ploile de vară frământam noroiul din fața porții desculță, iar tata striga într-una : Anna, treci din drum că te calcă caii. Măcar de m-ar fi călcat”, își începe Anna povestea.

Păcatele tinereții

Cum Anna creștea, și viața avea să-i ofere noi tentații, una dintre acestea având să-i marcheze destinul.”Pe atunci jocul era organizat în șura familiei lui Szilagy. Ce petreceri se mai făceau acolo, se aduna lumea, flăcăii chiuiau și jucau. Copiii mai mari au început să-mi fure baticul brodat tot mai des. Până la urmă am crezut în cântecul melancolic a lui Bandi Joska încât l-am însoțit în spatele șurii în grădină. Când s-a întâmplat necazul acesta râdea. Spunea că el nu are nicio legătură. M-am dus acasă plângând,  iar tatăl meu m-a bătut zdravăn cu cureaua. Mama a devenit mai tăcută, se holba la burta mea, oare mai crește se întreba, iar tata bea din ce în ce mai mult. Până la urmă m-am dus în secret la mătușa mea, o femeie foarte iscusită, despre care se spunea că e căutată chiar și de femeile de la oraș. Cu toate acestea rușinea nu am putut-o alunga. Cei care mă invitaseră la joc până atunci mă ocoleau, nu s-au mai uitat la fel la mine, se uitau mai mult babele, de parcă ele ar fi fost altfel la vremea lor.”, povestește Anna.

”Soarta mi-am asumat-o fără nici un cuvânt”

Vizitatorul are ocazia să facă cunoștință cu două din posibilele destine ale Annei, de la munca Annei în casa unui industriaș evreu, la căsătoria cu un bătrân infirm din satul vecin. ”M-am măritat cu acel bărbat. Era bătrân, dar nu a fost un om rău. Nu a băut, nu m-a bătut, dacă i-am dat de mâncare mi-a fost recunoscător, dacă nu, a devenit trist și tăcut. Mai bine mi-am găsit de lucru în jurul casei decât înăuntru, am avut cai, găini, gâște, iar animalele au devenit copiii mei. Timp de zece ani i-am purtat de grijă bărbatului meu neputincios, însă soarta mi-am asumat-o fără nici un cuvânt. Între timp a murit tatăl meu, apoi mama, iar frații și surorile mele nici nu vroiau să audă de mine, așa că am ajuns a nimănui”, spune Anna.

Colectivizarea și construirea socialismului

Anna avea să rămână văduvă, vremurile începeau să se schimbe, de la colectivizare la făurirea socialismului glorios. ”Când a murit bărbatul meu nu am mai avut ce să fac în gospodărie. Nu peste mult timp cei de la colectiv s-au interesat de toată averea mea. Eu nu m-am opus, am predat tot, să ducă ce vor. Au venit, au făcut un inventar, au luat totul, de parcă ar fi fost al lor. Așa că nu am mai avut de ce să rămân în sat, toată lumea pleca. Așa am făcut și eu, și am primit un loc de muncă la oraș. După atâția ani de liniște mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu naveta și cu sunetul mașinilor de la fabrica de textile. Dar în cele din urmă m-am împăcat cu toate astea. Au fost și clipe frumoase. Pentru prima dată în viață am fost propriul meu stăpân. Aveam salar de la stat, aveam colegi buni care veneau tot de la țară. Ce-am fi putut să facem, ovaționam împreună lumea asta nouă”, povestește Anna.

”Sunt unii la care nici viața asta nu le place”

Finalul este unul în care Anna pare să se fi împăcat cu soarta. ”Eu, aici îmi petrec bătrânețea, în blocul ăsta nou și frumos. Am confort ca la oraș, nu mă mai doare capul pentru lemnele de foc, nu mai merg la fântână după apă, primesc zahăr, pâine și macaroane pe tichet, un fel de rație. Am muncit destul, am făcut pentru partid, pentru patria noastră în plină construire. Am greșit o singură dată în viață și mi-am ispășit pedeapsa bine de tot. Aș fi putut avea o viață mai fericită însă mie, și altor sute sau mii de femei așa ne-a dat Dumnezeu, sau cum se spune mai nou, așa ne-a fost soarta. Acum sunt deja pensionară, ascult emisiunile de la radio, mă uit la televizor. Chiar acum au spus că e mare circ pe la Timișoara și București, că sunt unii la care nici viața asta nu le place”, își încheie Anna povestea vieții.

”O cale care nu se sfârșește niciodată”

Expoziția nu oferă răspunsuri, ci ne îndeamnă să formulăm întrebări, după cum afirmă cei care au scos la lumină posibilele destine ale Annei. ”Deciziile cu privire la ce vom spune despre anumite lucruri, la cum vom aborda unele fenomene, ne conduc prin noi întrebări și noi decizii pe calea cunoașterii, o cale care nu se sfârșește niciodată. Astfel că de data aceasta ne-am luat inima în dinți și am avut curajul să ne jucăm un pic cu tot ceea ce credem noi că știm, pe baza experiențelor noastre profesionale și personale, despre soarta umană”, afirmă organizatorii expoziției.