Amarul unui argint și zâmbetul de acasă

Ce poți să simți după a treia finală pierdută? După ce speri, speri și vine dezamăgirea unei noi înfrângeri? Cred că amar e gustul. Asta trebuie să fi simțit suporterii mureșeni aflați în Arena Antonio Alexe din Oradea și în fața televizoarelor, însă și jucătorii BC Mureș care au luptat până la final și antrenorii lor. Tigrii au părăsit parchetul din sala orădeană cu medaliile de argint la gât, însă cu fețele lungi. Nu a fost să fie nici de data asta. Cupa de campioană a României ajunge în premieră la CSM Oradea care se impune în serie cu 3-2. Amarul s-a transformat azi-noapte în zâmbet la sosirea tigrilor la Sala Sporturilor din Tîrgu Mureș, iar argintul a lucit a aur adunând în el pasiune, dragoste pentru baschet, miile de ore de antrenament, visele și speranțele pe care nimeni, cum mai spuneam, nu ni le poate lua. Visăm mai departe. 

Gonim spre Oradea, spre un vis, cel al medaliei de aur care se încăpățânează să lipsească din palmaresul echipei baschetbaliștilor din Tîrgu Mureș. Kilometru cu kilometru suntem tot mai aproape, iar emoțiile le resimțim puternic, galopând prin vene, întorcându-ne pe dos creierul care încearcă să se păstreze rațional și lovind cu putere pereții unei inimi ce se vopsește de câțiva ani în alb-albastru.

Așteptarea e lungă, prea lungă, năucitoare. O omorâm cu o cafea, un pahar cu apă, cu țigări. Încercăm să nu ne influențeze sala roșie, o imensă galerie de 2000 de suflete din Oradea. Observăm că sunt pregătite tunuri de confetti și o plasă de baloane roșii-albastre care stau să cadă din cerul cupolei Arenei Antonio Alexe. Începe partida, însă baloanele rămân acolo, nemișcate într-o partidă de o încleștare teribilă. Și confetti-ul. Știu ceva ce noi nu știm?

Despre partidă nu sunt multe de spus. Fiecare echipă a visat, a sperat și a luptat. În prima repriză a fost o permanentă cursă de urmărire pe care tigrii au făcut-o încercând să se țină după jucătorii orădeni, tandemul Goran Martinic și Alhajji Mohammed menținând BC Mureș în coasta gazdelor. Astfel, tigrii intră la vestiare cu scorul de 40 la 43. De altfel, cei doi jucători au marcat 45 din cele 79 de puncte ale echipei. În repriza secundă, BC Mureș a reușit să egaleze în câteva rânduri și să preia chiar conducerea pe tabela de marcaj. Speranțele au continuat să fie acolo vii. Suporterii mureșeni au sperat până în ultima clipă că mult râvnita cupă de campioană a României la baschet masculin poate poposi în acest sezon în vitrina clubului BC Mureș. Nu a fost însă suficient, iar câteva bâlbe, pase greșite și faulturi în disperare pe finalul partidei au stabilit campioana Ligii Naționale de Baschet Masculin, în sezonul 2015-2016 – CSM Oradea. Scorul final a fost de 79 la 73, iar la general 3-2.

Pentru a treia oară în ultimele patru ediții de campionat, tigrii părăsesc finala învinși, însă este prima dată când avem senzația că victoria și titlul le-au scăpat printre degete, că au fost atât de aproape de o mare performanță și totuși ceva a lipsit. Sclipirea și luciditatea acelea de final care pot să facă diferența? Sau să fi fost altceva mult mai greu de controlat și insidios? Nu am vrea să comentăm deciziile brigăzii de arbitri, pentru că e târziu și oricum nu se mai schimbă nimic.

La final, jucătorii sunt aplaudați la scenă deschisă de suporterii târgumureșeni care i-au încurajat 40 de minute frenetic și i-au sprijinit atunci când erau în dificultate. (De altfel, din teren, ne amintim acum la final cum îl vedem cu coada ochiului pe Goran Gajovic făcând un gest discret, galeria fluieră, iar Barnette ratează două libere, incredibil!). Se aude la Oradea peste o sală în delir: BC Mureș!, Huj-Huj Hajrá!, Suntem mândri de voi! și Szép volt fiúk!

Polyák plânge, Martinic se retrage puțin în sine, așezându-se singur pe parchet, ceilalți jucători au fețele căzute a tristețe. Nici antrenorii Barni și George nu arată mai bine. După partidă, tigrii au primit medaliile de argint, iar căpitanului Ousmane Barro i s-a înmânat cupa. A fost o ceremonie tristă, fără niciun zâmbet și parcă medaliile de argint incomodau.  S-au retras din arenă într-o discreție absolută, apăsătoare, fără ca cineva să încerce să îi oprească. Ciudată premieră, să nu cuprinzi într-o fotografie ambele formații, să nu onorezi ambele echipe.

Nu știu cât de apăsător a fost drumul tigrilor, însă eu am simțit că al meu nu se putea sfârși astfel. Nu poți să pleci, pur și simplu, cu amarul în suflet și să încerci să dormi. De acasă, fetele îmi spun că îi vom aștepta când vor ajunge la Sala Sporturilor. E ora 1.30, cobor în centru, îi mulțumesc lui Fredy și ne reunim. Câteva pancarte cu numele jucătorilor se prefac sub degetele lui Nelly, cu markerul lui Lore și cu umorul-ironia lui Simo.

Timpul trece și mai greu. Se apropie ora 3, hai să mergem. E 3 dimineața și suntem nu mai mult de 10 oameni în fața Sălii Sporturilor. Parcă am fugi de acolo pentru că avem și noi un simț al ridicolului. Încet-încet ne strângem câteva zeci după ce ajunge și galeria. Sau să fi fost 100? Sunt la Iernut, Sânpaul, Ungheni, se anunță tot la 10 minute, autocarul înghite kilometri care ne despart de o reîntâlnire sperăm ca acasă. O curbă și autocarul parchează paralel cu intrarea principală în Sala Sporturilor. Și izbucnesc deja uralele și aplauzele. Se deschid ușile. E liniște câteva secunde, nu coboară nimeni. O ușoară rumoare străbate printre fani. Ousmane Barro, căpitanul tigrilor, ducând trofeul, își face apariția la ușa de pe mijloc. Rând pe rând coboară Lázár László, Yurii Fraseniuk, Polyák Laszló, Adrian Oprea, Goran Martinic, Goran Gajovic, Ivan Ivanovic, Alhajji Mohammed, Aliaksandr Pustahvar, Lucian Țîbîrnă, Barabási Csongor, Mareks Jurevicius, Liviu Dumitru, Jakab Cristian, Szászgáspár Barnabás, George Trif, Feri Makkai. Dacă am uitat pe cineva, iertată-mi fie omisiunea, nu a fost intenționată. Încet-încet pe fețele  încă prelungi ale jucătorilor își fac loc zâmbetele. Sunt acasă, iar acasă medalia de argint e cât una de aur, iar suporterii sunt acolo pentru a le spune asta. Eu cu asta am rămas din seara/noaptea de 2 iunie cu zâmbetele acelea regăsite, cu prefacerea tristeții în aurul unui zâmbet. Acum îmi spun că pot să merg la somn :).

Acum, pentru echilibru, bravo, învingătorilor, felicitări și să aveți puterea să zâmbiți, tigrilor! Poate la anul sau cândva medaliile de aur vor fi ridicate și de către voi. Acum să ne luăm o binemeritată pauză, să ne mai reparăm inimile greu încercate, să ne gândim la cele bune și la cele rele întâmplate de-a lungul sezonului într-o analiză la rece și să așteptăm noua ediție de campionat care va aduce schimbarea de regulament ce va da bătăi de cap cluburilor – 2 jucători români în permanență pe teren în timpul meciurilor. Noi visăm în continuare și vom rămâne tot aici pentru a zâmbi împreună și atunci când ne plânge sufletul!

P.S. Azi, la ora 20,00, la Gokart, e programată ultima întâlnire din acest sezon dintre echipă și fani.

Ligia VORO