Lacrimile lui Iniesta

Andres Iniesta. Cel mai mare jucător care nu a câștigat niciodată „Balonul de aur”. Cel mai galonat fotbalist spaniol din toate timpurile. Omul cu soluțiile, omul finalelor, omul decisiv. Debutul Spaniei la acest Campionat European a fost încununat cu o victorie datorită unei noi centrări de geniu a lui Iniesta, în ultimele minute de joc ale partidei cu Cehia.

În această seară, ibericii joacă cu Turcia, iar publicaţia noastră vă prezintă povestea absolut emoționantă a unui jucător unic. „Cred că cineva l-a atins cu o baghetă magică și i-a dat puterea de a puncta în momentele importante”, spunea Gerard Pique, în urmă cu ceva ani, despre Andres Iniesta, colegul său de-o viață de la Barcelona. Fundașul a mai primit o confirmare împotriva Cehiei, când Spania a fost salvată de la o remiză rușinoasă de serviciul abracadabrant al lui Iniesta, la capătul căruia Pique a pus fruntea pe minge și a adus un triumf in-extremis pentru „Furia Roja”. Evident, mijlocașul a fost ales cel mai bun jucător de pe teren de către UEFA. Cariera lui Iniesta este o constantă serie de realizări inestimabile. Totul a început cu râuri de lacrimi.

„Predestinat să triumfe”

S-a născut în Fuentealbilla, o comună din estul Spaniei, de lângă orașul Albacete, cu două mii de viețuitori. Primul antrenor al lui Iniesta, Francisco Javier Marmol, își amintește: „L-am antrenat pe când avea 9 sau 10 ani. Chiar și atunci puteai vedea că are un viitor măreț în față. Provenea dintr-o familie bună, niciodată nu intra în belele, niciodată nu era eliminat și întotdeauna crea o atmosferă plăcută în echipă. Nu îi plăcea să iasă în față. Însă, cea mai mare calitate a sa este că știe ce să facă cu mingea chiar înainte de a o primi și întotdeauna găsește soluția potrivită. Andres Iniesta a fost predestinat să triumfe”.

Cursele școală-antrenament-școală

Jose Antonio Iniesta făcea cam două ore pe drum, dus-întors, de trei ori pe săptămână, pentru ca fiul său de 8 ani să se poată antrena la un club profesionist. Mai precis, la Albacete, echipa de suflet a puștiului care doar simpatiza Barcelona și îl adora pe Michael Laudrup, membrum „Echipei de aur”. Iniesta se învoia de la școală de dimineață, mergea la 50 de kilometri distanță pentru un antrenament de 70 de minute, după care era adus înapoi la timp de tatăl, mama sau bunicul său, pentru a-și continua cursurile. Orarul școlilor din Spania este flexbilil, cu o pauză mai lungă la orele amiezii și cu reluarea programului după-masă. Dacă directorii instituției de învățământ nu îi permiteau lui Andres să plece cu o jumătate de oră mai devreme de la cursurile de dimineață, Barcelona nu l-ar mai fi remarcat în 1996, iar istoria fotbalului s-ar fi scris altfel, cu siguranță.

Nu se mai oprea din plâns

„Pentru a-ți atinge visurile trebuie să muncești mult. Am luptat mult, a fost greu la început, iar acum când îi văd pe juniori uitându-se la noi mă întorc cu gândul la vremea în care eram și eu ca ei. Nu voi uita niciodată acea perioadă”. Sunt cuvintele lui Iniesta la maturitate. În ’96, un țânc firav a fost ochit de Oriol Tort, omul care l-a descoperit și pe Guardiola pe când bătea mingea în piața centrală din orașul catalan Manresa. La 12 ani, Andres ajunge la Barcelona, iar călătoria inițiatică a copilului de atunci este descrisă de Iniesta „cel mare”: „Ne-am oprit să luăm prânzul, dar nimeni nu a putut să mănânce. Mama plângea, eu plângeam, tata nu avea poftă de mâncare. Doar bunicul încerca să mă înveselească, dar nici măcar el nu putea mânca. Am ajuns, m-am instalat, dar la cină, nu mă puteam opri din plâns. A doua zi, părinții m-au dus la școală și mi-au spus că vor veni după mine la sfârșitul zilei, dar când am ieșit nu mă aștepta nimeni. A fost cel mai bine așa. Nu avea sens să prelungim agonia”.

Cum a supraviețuit în La Masia

Portarul Victor Valdes, mai mare cu doi ani, a fost protectorul lui Iniesta. Știa toate dedesubturile de la Masia. „Plângea în fiecare zi, îi erau greu fără familie. Noi ne prosteam și glumeam în ideea de a-l face să râdă, dar cel mai bun lucru era că vedeam  stadionul Camp Nou de la fereastră cu speranța că „într-o bună zi…”, rememorează goalkeeper-ul. Istoria academiei La Masia este plină de povești despre copii care nu au putut face față. Cauzele recurente sunt pierderea contactului cu părinții, imaturitatea, indisciplina. La 12 ani era dificil să faci față unei noi vieți la cinci sute de kilometri distanță de casă, dar Iniesta a știut să strângă din dinți, să rabde și să muncească ca un câine. Era un băiat de la țară, învățat cu valorile eterne ale simplității și ale trudei. Pe teren, Iniesta era atât de bun și avea o tehnică atât de evoluată, încât deseori juca împotriva puștilor mai înalți, mai în vârstă și mai puternici decât el.

Guardiola: „Puștiul ăsta ne scoate la pensie!”

Iniesta a fost remarcat și de Guardiola, căpitanul de atunci al Barcelonei. La un moment dat, Pep i-a dat următoarea replică lui Xavi Hernandez, un alt produs legendar al Barcei: „Tu îmi vei lua locul, dar să fii cu băgare de seamă la puștiul ăsta, că el ne va scoate pe toți la pensie”. Viitorul mare antrenor se referea, evident, la Iniesta. Guardiola și Iniesta, doi băieți de la țară, din comunități mici, tradiționale, unde civilizația, omenia și onoarea stau la loc de cinste. Tatăl lui Guardiola a fost zidar, iar părintele lui Iniesta muncea în construcții. Ambii copii au deprins munca grea din familie. „Pe Andres îl dau întotdeauna ca exemplu pentru echipele de juniori. Nu poartă cercei, nu are tatuaje, arată ca un om obișnuit. Se antrenează întotdeauna, dar întotdeauna, la capacitate maximă și se concentrează la fel. Dacă joci cu el nu se plânge, dacă-l scoți din zona sa merge mai departe și se pune pe treabă. Faptul că acest club are un jucător precum Andres este de neprețiut”, îl descrie fostul său tehnician, Pep Guardiola.

Noaptea eternă

11 iulie 2010. Johannesburg. Spania întâlnește Olanda în ultimul act Cupei Mondiale. Ostilitățile împing deznodământul final spre inerentele și angoasantele penalty-uri. Ne aflăm în minutul 116 al prelungirilor. Loteria loviturilor de departajare e un spectru înfricoșător, dar o planetă întreagă le așeaptă, cu înfrigurare. Mai ales o națiune ce tânjea dintotdeauna după trofeul lui Jules Rimet. Omul destinului a fost Andres Iniesta. Copilul din Fuentealbilla a tras cu sete în acel minut fatidic. Golul izbăvirii a venit, iar Iniesta a devenit singurul fotbalist aplaudat la scenă deschisă pe orice stadion din Spania, inclusiv la Madrid. Pentru că lacrimile sale de durere s-au transformat în lacrimi de fericire pentru zeci de milioane de spanioli. Pentru că, în timp ce își trăia cea mai importantă seară a vieții, oferind cel mai măreț moment al fotbalului spaniol, Iniesta și-a făcut timp să-și îndrepte gândurile către un jucător care s-a stins pe terenul de fotbal: „Dani Jarque, întotdeauna alături de noi”, a fost mesajul pregătit de Andres, pentru colegul de la rivala Espanyol. Acesta a fost sacrificiul său pe altarul sportului. Băiatul firav doar în aparență, dar plămădit dintr-un aluat special, cu o tărie psihică extraterestră. Magicianul Iniesta a avut un rol determinant în toate succesele internaționale ale Spaniei și ale Barcelonei. La Euro 2008 a fost inclus în echipa ideală a turneului și a bifat toate minutele. La Euro 2012 a fost declarat MVP-ul finalei, la fel ca la Mondialul din 2010. Și lista poate continua.

30 de trofee în vitrină

Ne cerem scuze, dar spațiul nu ne permite să enumerăm clipele sublime pe care Iniesta le-a oferit naționalei iberice sau echipei de club Barcelona. Apoi, la fel de anevoios ar fi un slalom printre distincțiile individuale ale acestui fotbalist atins de geniu. Iniesta, bărbatul de 32 de ani care deține în palmares 30 de trofee. Camp Nou – debutul din 1999, Paris, Old Trafford, Stamford Bridge, Roma, Johannesburg, Wembley, Berlin. Semifinale, finale, meciuri capitale. Sau bornele puștiului modest de la țară. Omul cu soluțiile. Fără mușchi, fără frizuri, fără tatuaje, fără ifose. Iniesta nu epatează și nu-ți fură ochii. Până când pune piciorul pe minge. Iniesta e o operă de artă cu care ne răsfață sportul câteodată. Iar ca orice capodoperă, ea trebuie studiată cu răbdare. Pentru că, uneori, avem nevoie de mai multe reluari pentru a înțelege cum a decis Iniesta un meci în fracțiuni de secundă. Acolo, în iarbă, în permanentul marcaj inutil al gloatei de fundași neputincioși.

Cristian ASZALOS