Jurnal de Sydney – din Circular Quay la necuprinsul oceanului de pe Bondi Beach (II)

Jumătate a fost muncă, jumătate a fost călătorie în aventura noastră australiană în Sydney și mai mult de jumătate au fost drumurile, cu trenul, în zbor și bătând la pas aeroporturi. În total șapte zile de povestit și de poveste modernă, fără epitetele extaziate și luxuriante. În suflet, mie mi-a rămas Oceanul Pacific, probabil lui Alin – Bolbos – același ocean necuprins sau altceva, nu am apucat încă să îl întreb în fuga care ne-a purtat de pe un continent pe altul și de pe un meridian pe altul.

Miercuri dupa-amiaza, după ce îl vizitasem la School of Electrical Engineering, locul său de muncă, într-o clădire nouă, din sticlă, cum altfel, care avea o cafenea generoasă la parter, rămăsesem să ne întâlnim cu Mihai – Ciobotaru – în același loc. Am ajuns aproape la timp, un interviu cu responsabilul de conferință ne-a întârziat puțin, nu foarte mult timp cât să îl mai prindem și pe Ricardo, un chilian, coleg cu Mihai, cu un umor cinic, demn de un britanic. Ricardo s-a amuzat că ne vom duce la Opera, ca mai toți turiștii care aterizează pentru prima dată în metropola australiană. Acum ce să facem și noi, timp prea mult să descoperim altfel Australia nu prea aveam. Pe drum, unul pe partea dreaptă, britanic cum constatasem puțină vreme după ce ne-am urcat în taxiul care ne-a dus de la Kingsford Smith Airport din Sydney, aflăm despre comorile Australiei din Victoria până în Tasmania și din New South Wales până în Western Australia și din Queensland până la South Australia, de fapt, cele șase state care compun țara-continent care se întinde pe aproape 8 milioane de km2 și numără cu vreo 5 milioane de locuitori mai mulți decât România, deși este mai întinsă de vreo 25 de ori. De fapt, conform statisticilor internaționale, e cel mai mic continent și cel de-al șaselea stat ca suprafață din lume, iar trei pătrimi sunt nelocuite din cauza aridității specifice unui deșert. Poveștile curg despre Munții Albaștri – Blue Mountains, cu capcanele sale naturale și labirinturile care pot speria orice aventurier în ale naturii frumuseți, splendida Tasmania, cu potențialul său hidroenergetic uriaș, aborigeni, împuținați, din cauza măcelurilor reciproce cu englezii deportați aici prin secolul XVIII și occidentalizați în mare parte, mineritul – sălbatic l-am cataloga după care au rămas cratere uriașe de piatră roșie-albă, stresul marilor orașe care se lovesc de aceleași probleme – goana după bani, traficul aglomerat în orele de vârf, lupta pentru supraviețuire, viața scumpă etc. –, slaba reacție la BREXIT, însă importanța pieței asiatice pentru Australia, topul plajelor și multe, multe altele ce ne ajută să ne zugrăvim cât mai aproape de propria noastră realitate istoria și societatea australiene. Cu poveștile astea în minte, parcăm în subteranul de lângă Opera House din centrul orașului, o complicată spirală, pentru a ajunge în punctul zero al Sydney-ul – Circular Quay. Aici sunt concentrate cele mai importante obiective turistice pe care ți le recomandă orice ghid – Opera House și Sydney Harbour Bridge -, iar bonus pentru că avem un ghid român, pasionat de țara al cărei cetățean este din noiembrie 2014, The Rocks, unde s-a născut istoria Australiei, și câteva localuri cu bere australiană la draft, numai bune de recomandat acasă. Circular Quay este mărginit pe o latură de turnurile corporatiste de sticlă și oțel, atât de dragi colegului nostru Ionuț Oprea, pe care citim Ernst&Young, Four Seasons, AMP și altele.

Sydney Opera House și o promisiune daneză

La operă ajungem mai târziu decât ne-am fi dorit, așa că rămânem doar cu povestea romanțată a lui Mihai despre danezul arhitect Jorn Utzon care a vrut să aducă scoicile oceanului într-o creație unicat pentru acele timpuri și despre cum a părăsit Australia cu promisiunea că nu va mai reveni niciodată. Se întâmpla în 1966, la șapte ani după ce planurile de construcție ale Opera House începuseră să prindă contur. Au mai trecut alți șapte ani, după ce Utzon a părăsit Australia, până ce grandiosul proiect a fost finalizat și inaugurat chiar de către Elisabeta II, Regina Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, care și astăzi numește viceguvernatorul Australiei. 14 ani tensionați, cu bariere de tot felul – de la tehnice la politice, pentru ca, astăzi, noi, turiștii, să ne minunăm privind îngemânarea de scoici ce alcătuiesc acoperișul, piesa de rezistență a edificiului.

Ne îndreptăm apoi spre Sydney Harbour Bridge nu înainte să remarcăm structura tipic englezească a zonei cunoscută drept The Rocks pe o latură și un vas de croazieră Pacific Pearl, care depășește în înălțime leagănul Australiei. Sydney Harbour Bridge este anterior construcției Operei și a fost refăcut în cei 80 de ani pe care i-a aniversat în 2012 aproape în întregime. Situat la 134 m înălțime, podul din portul Sydney are o lungime de 1.469 m și o lățime de 49 m. Încheiem seara lângă o masă butoi, cu o bere australiană în mână, pe terasa The Cruise, dincolo de gardul viu, locul special amenajat pentru fumători.

Joi aveam să revenim pe urmele noastre din seara de iarnă australiană precedentă și printre averse aveam să îl descoperim încrustat într-una din aleile din Circular Quay pe Joseph Conrad ce ne-a purtat spre al său Taifun, romanul care se potrivește cel mai bine printre stropii de ploaie ce se încăpățânează să ne scurteze plimbarea de sub umbrela împrumutată de la gazdele noastre din Randwick. Poate merge și Nostromo. Strecurate printre zgârie nori am admirat clasicul arhitectural al unor clădiri ce adăpostesc acum sediile unor corporații sau ale unor instituții publice.

Bondi Beach și necuprinsul Oceanului Pacific

Vineri ne-am rezervat-o călătoriei la ocean. Am avut de ales între o plajă sălbatică – Manly, un rai al hipioților, una unde apar balenele, însă am aflat prea târziu – Coogee Beach sau Bondi Beach, unde e paradisul surferilor. După peste 20 de stații de călătorit cu autobuzul 400 și schimbat la Bondi Junction cu un 380/381 ajungem la Bondi Beach pe o vreme câinoasă, însă ne oprim ca să mai așteptăm temperarea ploii pe o terasă bavareză, cu acționariat american acum și cu un ospătar olandez, ceea ce ne arată încă o dată multietnicismul și multiculturalitatea de pe continent. Ne facem curaj după ce ploaia se mai oprește și simțim sub tălpi nisipul fin al Bondi Beach sau, mai exact, un praf al nisipului. Nicio scoică, nicio pietricică nu întinează plaja aurie.

Nu putem să nu ne lăsăm ca niște stupid tourists urmele noastre vremelnice în nisipul umed. Transilvania Business Sydney 2016 trăiește pe Bondi Beach câteva clipe până ce apele oceanului înghite literă cu literă.

Apa e când albă, când azurie, când verde și se rostogolește supărată spre țărm. E și destul de rece. Pe țărm, grupuri-grupuri de învățăcei repetă mișcările instructorilor de surfing care îi vor ajuta într-o zi să încalece valurile fără frică.

Ne pierdem într-un orizont nevăzut, ne uităm pe noi în necuprinsul oceanului. Orele se scurg și pe noi ne așteaptă un avion spre Doha care ne trezește din reveria iernatică. Părăsesc Australia cu sentimentul că mă voi reîntoarce cândva, gând ce îmi revine de-a lungul călătoriei de 14 ore până la Doha, un oraș cu zgârie nori, coloși de sticlă, născuți din nisip, care se pierd în imensitatea deșertului cu dunele și masivele sale stâncoase și golașe.

Ligia VORO, corespondență specială de la Sydney (publicat marți, 12 iulie 2016) 

Jurnal de călătorie. Sydney, Future Energy (I)

Joi dimineața – în 30 iunie – mă sună Alin. Alin Bolbos, colegul meu de la revista Transilvania Business care mă anunță cu un ton fericit că a primit viza pentru Australia pe care o solicitase înainte de jumătatea lunii iunie. La mine, nu știu de ce, pentru că Alin prezenta mai multe garanții că se va întoarce, a fost mai simplu. Am solicitat-o în 18 iunie și în 22, când eram la Atena, la Congresul Airports International Council, o aveam. Cum spuneam, era joi, 30 iunie și în timp record începeam pregătirile pentru aventura Sydney. La conferința Future Energy, organizată de University of New South Wales, unde anuarul Transilvania Business, Energy Mirror of Romania, a fost promovat.

Vineri după-amiaza am primit confirmarea că vom avea biletele de avion care au sosit sâmbătă, am căutat o cazare aproape de locul conferinței și ne-am trasat drumul până la București. Sâmbăta a rămas pentru rezervarea biletelor de tren și pentru schimbarea banilor în dolari australieni. În Tîrgu Mureș, spre exemplu, nu am găsit nicăieri o casă de schimb valutar care să dețină bancnote sau monede ale țării de la Antipozi. O variantă ar mai fi fost banca, însă cred că, după alergătura pe la câteva case de schimb, m-am plictisit de căutare. Aveam să îi schimb în Aeroportul Internațional “Henri Coandă” Otopeni, într-un minut, spre amuzamentul lui Alin care a fost mai inspirat și s-a dus la bancă, însă a petrecut mai bine de o oră la rând ca să schimbe banii.

Alin a plecat din Bistrița și ne-am reunit la Deda, unde am ajuns cu ajutorul colegului meu Laci, după o oră și un sfert cu mașina și o poveste prelungită care mi-a întărit convingerea că de multe ori nu avem timp/ni se pare că nu avem și de aceea nu îi cunoaștem prea bine pe cei cu care ne petrecem cele mai multe ore dintr-o zi. Deda aveam să o descopăr cu aceeași gară pe care mi-o aminteam dintr-o călătorie dinainte cu un an și ceva, când tremurasem și în sala de așteptare și pe peron la fel de tare. Era undeva în februarie și căldura era un lux, asemenea călătoriilor cu trenul cum am auzit de la un ministru al Transporturilor că ar fi.

Drumul cu trenul a fost când treaz, când cufundat în adâncurile viselor, iar la 6.34, potrivit orei trecute și pe biletul de călătorie, de m-am mirat cât de punctual poate fi CFR-ul nostru, eram la București. Ceea ce nu se potrivea chiar bine planurilor pe care mi le făcusem în gând, deoarece mizam pe întârziere ca să nu ajungem chiar atât de devreme la Otopeni. CFR s-a încăpățânat însă, iar după o cafea în Gara de Nord luam un taxi spre aeroport unde aveam să ne petrecem următoarele șase ore. Am zburat spre Doha cu Qatar Airways, o companie care are la dispoziție o flotă de 340 de aeronave, inclusiv Boeing 777 și 787 sau Airbus A380 and A350, iar după două ore de învârtit prin Hamad International Airport ne îmbarcăm spre Sydney. În cele 14 ore de zbor, compania aeriană le oferă călătorilor un pachet de servicii diverse, spre exemplu, de la pătură, ciorapi, alte articole care să le înlesnească somnul, tipuri de mâncare caldă, băuturi, până la programe TV, jocuri, filme etc. care să le ușureze orele lungi petrecute într-o poziție nu dintre cele mai comode. Orele trec, cu adevărat, greu și e o luptă continuă între trezie și somnolență-somn, iar printre vizionarea unui film, ațipit, ridicat pentru dezmorțire, mi-a aduc aminte de prognoza pesimistă a unui coleg că voi dormi vreo 48 de ore. Dacă adun și adaug și orele de somn după ce am ajuns la Sydney, cam atâtea au fost. Înainte să aterizăm primim un formular pe care să îl completăm cu o serie de date – unde suntem cazați, care e scopul vizitei, cine poate fi sunat în caz de urgență, dacă am avut câteva boli – gen tuberculoză, dacă am călătorit în țări considerate riscante, dacă avem lichide care să depășească un anumit volum, mai mult de 50 de țigarete și altele. Trecem de vamă rapid, însă apoi urmează controlul formularului. Dacă ai noroc, cum ni s-a întâmplat nouă, nu mai treci prin corvoada controlului bagajelor. Ieșim din aeroport, e o seară răcoroasă pentru că la Sydney e iarnă, iar de la cele două terminale, ești îndrumat spre stațiile de transport în comun sau cele de taxi. Am ales ultima variantă, iar după o jumătate de oră, contra a 70 de dolari australieni, suntem în zona Randwick unde suntem cazați și unde este programată a se desfășura conferința.
După ce ne cazăm, ne dăm seama că avem nevoie de adaptor pentru a ne încărca telefoanele, laptopurile și aparatul de fotografiat deoarece australienii au același sistem cu britanicii, din fericire nu e nevoie și de un convertor de tensiune. Prima problemă o rezolvăm de la hotel, a doua, cu aproape 14 dolari australieni, într-un magazin din apropiere – o farmacie, mai precis.

Viitorul energiei, de la Sydney

Dimineața devreme, la ora 9 în Australia – 2 în România, ajungem în campusul University of New South Wales (UNSW), la Colombo House, o clădire care găzduiește mai multe amfiteatre și chiar un teatru, și unde se desfășoară Future Energy, o conferință și expoziție ajunsă la a doua ediție, care cuprinde și un simpozion dedicat designului de materiale îmbunătățit computațional. Timp de trei zile, peste 100 de specialiști, cu largi preocupări în cercetare și inovare, din Europa până în Statele Unite ale Americii, au prezentat lucrări care pot revoluționa sectorul energetic. Tematicile conferinței au fost concentrate pe trei domenii – stocare – termică, chimică, de energie kinetică, înmagazinarea gazului pentru sistemele de alimentare, baterii, economia stocări și reglementări în domeniul sistemelor de alimentare; producere – tehnologii de producere convențională a energiei – combustibili fosili, nuclear, hidro, tehnologii de producere din surse regenerabile dispecerizabile – biomasă și geotermală și nedispecerizabile – solar, eolian, valuri; Furnizare și distribuție – înaltă tensiune. Asupra tematicii conferinței și a prezentărilor vom reveni însă în numărul viitor, din luna iulie, al revistei Transilvania Business.
Am mai remarca expoziția de echipamente dedicate industriei, de la cele pentru zona de fotovoltaice până la gaze naturale, zonă în care au fost expuse și posterele cercetătorilor cu lucrările lor de cercetare și inovare. Printre cele câteva zeci de postere l-am regăsit și pe cel al Petrei Motoiu – “A Hybrid Technology to Plasma Deposition of Composites for the Geothermal Turbines Protections”.

Participanții au fost invitați, de asemenea, la workshop-uri și au fost atrași de organizatori în tot felul de concursuri ale căror premii au fost de la gadgeturi la drive-teste cu o noutate pentru Australia, am spune și pentru Europa de Est și Centrală, de la Austria spre est, incluzând România, Polonia, Ungaria, Slovacia etc., mașina cu hidrogen. Compania Hyundai a avut la conferință un model iX35, cu o capacitate de 6 kg, cu o autonomie de 594 de km. Printre avantajele față de vehiculele electrice ar fi mult mai rapida alimentare – 3 minute pentru o alimentare cu hidrogen, respectiv absența problemelor generate de uzarea bateriei.

Locul 46 în lume

UNSW este impresionantă pentru un târgumureșean/român aterizat la Sydney. Campusul universității fondate în 1949 se întinde pe 38 de hectare la Kensington (la 7 km de centrul orașului) și se extinde. În 2013, spre exemplu, universitatea a investit 184,6 milioane de dolari în infrastructură, alocați prin 115 proiecte.
Universitatea este una dintre cele mai renumite universități din Australia, înființată pentru a oferi educație de înaltă calitate în discipline științifice, tehnice și profesionale, fiind clasată pe locul 46 la nivel mondial. De asemenea, instituția de învățământ superior oferă programe foarte bune post-universitare și de cercetare. Peste 50.000 de studenți anual, provenind din 128 de state ale lumii, vin aici să studieze într-una din facultățile de Art & Design, Arts & Social Sciences, Built Environment, Business School, Engineering, Law, Medicine, Science și la UNSW Canberra at ADFA. De altfel, aici l-am întâlnit pe Mihai Ciobotaru, care după ce și-a luat doctoratul în Danemarca și a mai lucrat la Universitatea din Aalborg trei ani, activează din 2010 la UNSW. Povestea lui în Transilvania Business.  Încă nu am ajuns să vizităm Sydney, dar timp mai avem și vom reveni cu povești din oraș.
Ligia VORO, corespondență specială de la Sydney (publicat joi, 7 iulie 2016)