Copleșitor de fain a fost la ProEtnica 2016. De poveste

Căutam un cuvânt care să prindă cât mai bine felul în care m-am simțit și experiența pe care am avut-o în Sighișoara la a 14-a ediție a Festivalului ProEtnica. Acum am fost pentru prima dată la festival. Și mi-am amintit că duminică seara, Lisa Benfer, o studentă din Berlin, care face un internship pe perioada verii în Sighișoara, m-a întrebat cum mă simt și cum mi se pare, pe bune, festivalul. I-am răspuns că pentru mine au fost copleșitoare zilele astea și că mi se pare foarte tare ProEtnica.

Copleșitor de fain a fost

Chiar dacă e descris ca cel mai mare festival interetnic, mie ProEtnica mi s-a părut mai degrabă un festival micuț, intim, special, drăgălaș, jucăuș, cochet și în același timp un eveniment cu un aer grav și serios. Până la urmă cred că cel mai important aspect la evenimentele de genul ăsta e atmosfera generală și dacă există o atmosferă, dacă se creează un ceva, din sentimente și emoții, pe care îl poți regăsi, apoi, doar acolo. Și atmosfera de la ProEtnica mi s-a părut deosebită. Oriunde întorceai capul vedeai zâmbete și oameni care vorbeau și râdeau, dar în același timp erau foarte serioși în legătură cu ce se întâmpla.

Spectacole și discuții

Mixul ăsta între ludic și grav, între joc și seriozitate, pe de o parte, apoi între mândrie și admirație, cred că face evenimentul special. La prelegeri și la discuțiile organizate în Primăria din Sighișoara, în general, nu veneau foarte mulți oameni, însă chiar și așa mi s-au părut o parte esențială din programul ProEtnica. Tocmai pentru că vertebrează foarte fain toate celelalte întâmplări și le dă consistență.

Vineri și sâmbătă am făcut naveta între scenă și Primărie. Am prins, de fapt, foarte puține dintre spectacole, dar, cum făceam și pe fotograful, mi-am dorit foarte mult să reușesc să prind cât mai multe dintre ansambluri. Nici nu-mi dau seama cât mi-a ieșit, în schimb duminică dimineață mi-era foarte clar că mă dor picioarele de nu mai pot.

Energie

Așa că duminică mi-am petrecut mai tot timpul ori prin piață – pe la spectacole, ori pe terasa Hostelului Burg la povești. Acolo aveam și camera. Sâmbătă seara deja eram foarte oboist și eram convins că mă voi întoarce duminică în Tîrgu-Mureș, cum fusese și planul. Numai că am tot amânat plecatul, până când dintr-o dată am început să constat că mă simt foarte bine și că nu mai percep aproape deloc oboseala. Cred că saltul ăsta de energie s-a datorat foarte mult și dansurilor celor de la Comunitatea Elenă din Brașov, care au fost – uau.

Foarte mult îmi plăcuseră și dansurile celor de la Comunitatea Albaneză, de sâmbătă, și, totuși, cel mai drag mi-a fost de tătari. Erau atât de tari și de albastre costumele lor, pe de-o parte. Pe de alta, mișcările, posturile, gesturile – toată desfășurarea de pe scenă, chiar dacă nu erau neapărat spectaculoase, erau super impresionante. Erau așa de mândri și de impunători – și privirea, felul în care priveau, făcea parte din mișcare.

Ce-mi pare rău e doar că nu am reușit să vorbesc cu ei mai deloc. Am reușit să ne desincronizăm de vreo două ori. Duminică dimineață mă căutau tătarii pe mine, dar eu ori dormeam ca un erou, ori îmi spuneam, mai puțin eroic: dă-le-ncolo de picioare, ieși afară! Apoi, pe când am început să-i caut eu, tătarii plecaseră să viziteze Tîrgu-Mureșul.

Oricum, deja abia aștept ediția următoare. Foarte-foarte fain a fost, ca o poveste cu foarte multe personaje pe care încă nu le-am cunoscut. Și abia aștept să o iau de la capăt vara viitoare.