O mână întinsă și poveste care nu poate fi plătită

Duminică, într-un centru comercial. Nu era multă lume, dar majoritatea oamenilor erau agitați, nervoși și în căutare de lucruri ieftine. O femeie, care depășea lejer suta de kilograme, punea într-o pungă biscuiți și-i spunea soțului, jumătate cât ea, că trebuie să ia mulți „că-s numa 50 de bani kilu. Să mânce copiii!” Am vrut să mă duc la ei să-i rog să nu lea dea așa ceva copiilor, dar am renunțat. La casă, la un alt magazin, o doamnă a intrat cu nonșalanță în fața mea. Vânzătoarea m-a privit întrebător și am dat afirmativ din cap, să o servească. Când să plece, în învolburarea ei, m-a călcat pe picior. „Vă rog să mă scuzați”, mi-a spus. A făcut un pas, s-a întors și a completat: „și pentru că am intrat în fața dvs.”
I-am zâmbit cu satisfacție vânzătoarei. „Nu știu ce au azi oamenii, zici că-i sfârșitul lumii.” „O fi de la lună”, am răspuns. „De la lună, de la gânduri și necazuri, cine știe?”
Mergeam pe culoarul lung gândindu-mă la lună și necazuri, la nerăbdare, la supraviețuire și dintr-o dată l-am văzut. Întindea ceva oamenilor. Un tânăr care arăta de parcă tocmai a descins de pe un podium de prezentare de modă. În fața mea era o tânără. Înaltă, frumoasă, elegantă. Tânărul i-a zâmbit și i-a întins ceva ce părea un pliant. Fata a întors capul și a trecut trufașă. Cu aceleași zâmbet ca pentru frumoasa fată m-a întâmpinat și pe mine: „Vă rog să…”Văzând că nu intenționez să mă opresc, a tăcut, dar a continuat să zâmbească. Am întors capul și el a continuat: „strângem fonduri pentru copiii bolnavi…”
În capul meu și-a făcut loc un gând josnic. O fi o escrocherie, mi-am zis și mi-am văzut de drum. Până să ies din centrul comercial, am trecut succesiv prin stări contradictorii: „totuși, puteai să te oprești”; „ e, sunt sute de oameni care strâng bani, nu le pot da tuturor.” Și tot așa, remușcări și indiferență. Am mers peste o sută de metri și m-am întors brusc. Am intrat din nou în centru și m-am dus țintă la el. Era tot acolo, întinzând cărți poștale și zâmbete. Nimeni nu se oprea. A trecut și cuplul cu biscuiții. Cărau o grămadă de sacoșe. Femeia aproape că l-a dărâmat pe tânăr. „Dă-te, mă, la o parte, ce stai ca statuia în mijlocul drumului”, l-a repezit ea. Tânărul i-a zâmbit și i-a făcut loc. M-am apropiat mai mult. „…pentru copii bolnavi de cancer”, și-a continuat el propoziția pe care nu i-am dat răgaz să o termine. L-am întrebat cât costă cartea poștală. „De ce v-ați întors?” M-am fâstâcit. Dacă eram fata frumoasă care l-a privit „nemuriror și rece”, i-aș fi răspuns că pentru el.
-Care-i povestea?
-Aaa, înțeleg, mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană.
-Nu arătați ca unul care cere pomană. Sunt convinsă că există, totuși, o poveste.
-Sunt voluntar.
Îl studiez cu atenție. Nu prea aduce a voluntar tipic.
-Vreți să ieșim să vă spun? Oricum, am stat degeaba astăzi.
Am ieșit și ne-am așezat pe o bancă.
-Și eu v-am remarcat. Îmi amintiți de mama. Când v-am văzut de departe, veneați după fata aceea frumoasă care m-a privit cu dispreț, chiar am crezut că e mama. Doar că știam că mama nu poate să vină.
Îmi era și groază să întreb de ce. Pe de altă parte, nu-mi puteam stăpâni gândul infam care mi se cuibărise în cap că băiatul este un escroc. Cu carismă, persuasiv, dar escroc.
Am înghițit și l-am întrebat:
-Unde este mama?
-La un spital.
-E grav?
-E…e…
Eu îl studiam cu atenție încercând să ghicesc dacă e teatru.
-E…are probleme psihice.
-Îmi pare rău.
-Sora mea a murit. Leucemie. Mama nu a putut suporta. A cedat. De aceea am ales să fac voluntariat. Pentru că nu pot merge să mă distrez cu colegii. Nu suport să-i aud râzând, nu le suport fericirea. Când merg la mama, o văd sedată, o văd distrusă. Era o femeie atât de frumoasă. Așa ca dvs. Acum nu mai e nimic. Când merg acasă, văd o cruce. A murit pur și simplu. Nici măcar nu ne-a spus că este bolnavă. Poate aș fi fost compatibil cu ea. A fost mereu o răsfățată. Acum a fost egoistă. A murit pur și simplu.
Am încremenit. Am realizat că nu era teatru. Am realizat că tânărul ăsta simțea doar nevoia să vorbească. Pe când mă chinuiam să găsesc un cuvânt de mângăiere, tânărul s-a ridicat.
-Aceasta e povestea. Săru’mâna. Mă scuzați.
Și a plecat. Nu am avut puterea să mă ridic, să alerg după el. Ce să-i spun? Nici măcar nu i-am luat cartea poștală. Și, în mod sigur, nu i-aș fi putut plăti povestea. Pentru că plata nu-i în bani.

Cora Muntean