Home / Editorial / Trenul unei nopți de toamnă

Trenul unei nopți de toamnă

Distribuie

111M-am trezit, ca în fiecare dimineață, la ora 4. Am ieșit din casă și am traversat cei puțini metri de gradină până în bucătăria de vară; de altfel singura bucătărie. Am pregătit mocca de cafea de tip italian și am așezat-o pe focul slab al aragazului, alimentat cu butelie.

A început toamna peste noapte, se simte; cu puține ore în urmă a început o ploaie rece – prima dată după mult timp; adio dragă vară, îți voi simți lipsa. Cu o pace, tipică celor obișnuiți să se trezească pe „beznă”, mi-am băut lent cafeaua, în timp ce fumul țigării dansa plictisit în jurul meu. Eram așezat pe un butuc de lemn putrezit, în grădina aranjată cu grijă, și priveam cu malinconie cerul negru punctat de stele.

Pentru un om care și-a petrecut jumatatea rațională a vieții, în mijlocul unor metropole excesiv de aglomerate, traiul într-un mic sat, în mijlocul Ardealului este aproape ireal – mai ales noaptea. Ador  noaptea; are un anumit farmec greu de descris și imi provoacă un confort aparte, asemenea unei pături de lână, într-o zi după ninsoare.

Am urcat scările vagonului la ora 5.20, cu puține minute înainte ca locomotiva să-și pornească puternicul motor. Treptele vagonului sunt întotdeauna un chin, mult prea abrupte, iar peronul din cement e întotdeauna afundat în pământ. Pare ca orice activitate a românului, care în alte țări sunt de o banalitate anostă, poate fi comparată cu exerciții fizice și mentale aventuroase – cunosc personal mulți „occidentali” dispuși să plătească sume monetare impresionante, pentru a rupe monotonia unei vieți prea ordonate: “Veniți cu mine prieteni buni! Vom face o plimbare într-o adevărată relicvă, vă veți familiariza cu un monstru sovietic, devorator de combustibil diesel, o fiară bătrână, dar înfiorătoare, puternică și crestată de nenumărate cicatrici ruginite; doar o rudă foarte îndepărtată a acelor trenuri moderne și sofisticate, active în Europa de vest.”

Acest „domn”, deși devenit un sălbatic petecit, îngrijit prin improvizări de către încăpățânarea aproape eroică a funcționarilor CFR, încă servește, cu grijă și atenție la punctualitate, populația navetiștilor: un curcubeu de oameni extenuați, obișnuiți mult prea bine cu acest „confort exuberant” care, în părerea mea, este adevărata față a României: oameni simpli ce înfruntă zilnic drama unei călătorii în transportul public.

Personal, mă regăsesc prea puțin în amarul lor, iar în mine există o adevărată rușine, adânc ascunsă – cum aș putea admite în fața acestor ființe, cât de mult iubesc călătoriile cu trenul în România?! Pentru mine fiecare călătorie este o aventură, marcată de localnicii extrem de interesanți.

Proiectilele aerodinamice și supertehnologice, ale puterilor economice mondiale (în care acest subsemnat, a avut ocazia de a călători mulți ani la rând) sunt reci, nu oferă altceva decât un transport eficient, punctual la minut și igienic – se simte sarcasmul? Comparativ, monștrii diesel românești oferă o gamă de emoții complet diferită: sentimente puternice, declanșate de o stare fizică a trenului aproape post-apocaliptică și de călătoria prin Valea Mureșului, o locație în care consumismul și modernismul înca nu s-au instalat comod – Superb!

Navetiștii sunt minunați. Deși ei nu sunt conștienți de asta, fiecare e dotat de un farmec aparte,  crestat de greutățile vieții și problemele lor personale; aproape în contradicție, pe fiecare îi aseamănă umilința și în același timp, un caracter puternic, sfidător: oameni simpli, dar atât de complecși. Ființe retrase, care de îndată ce înțeleg intenția mea „povestitor”, se ascund timid în mintea proprie, blocându-mă cu o barieră neîncrezătoare și doi ochi în care se citește un simplu nu.

În alte țări, diversitatea etnologică și lingvistică este mult mai marcată, iar într-un singur vagon se pot auzi peste o duzină de limbi diverse și exotice. În schimb, în trenul cu plecare din Deda – destinația Târgu-Mureș, lucrurile sunt mult mai simple, banale aș putea spune, dacă eu însumi aș fi locuit în această țară, majoritatea vieții mele; deci sunt fascinat: de o parte, limba maghiară, care încă rămâne un codex imposibil de descifrat, iar de altă parte, de ardeleni care, cu lexicul deformat de regionalismele tipice, trezesc în mine amintiri diverse din copilăria demult trecută.

Între Deda și Reghin, în tren ajung  diferite ființe; negustori de produse alimentare și artizanale (care împreună cu măturile, coșurile de răchiță, sacii de gogoșari, dovlecei și alte legume, se îmbarcă în vagon, pentru a-și vinde marfa în piața din oraș), funcționari de birou, ofițeri de poliție care, neavând o bună condiție financiară, sunt nevoiți să folosească acest sistem de transport public deteriorat.

În stația Reghin trenul se umple de oameni la fel de diferiți, dar cei ce atrag atenția sunt studenții; ei schimbă total peisajul, prin haosul declanșat de pofta lor de viață și prin speranțele lor neclintite, pentru o viață perfectă, plină de succes. Sunt sigur că, pentru fiecare călător ce a trecut prin amărăciunile vieții, această vitalitate este într-un fel, enervantă – mai ales la 6 dimineața; pentru mine în schimb, este o plăcere să pot analiza aceste trăiri, acest micro-cosmos pe roți metalice care, pentru o scurtă perioadă de timp, unește destinul multitudinii de ființe ce-i partecipă.

Trenul se oprește în gară, toți călătorii coboară și se îndreaptă spre destinațiile lor, un proces devenit inconștient, repetat zilnic, de nenumărate ori. Ei nu știu că doi ochi anonimi îi privesc și analizează, iar un creier, ajutat de o mână și un creion, va scrie patimile călătoriei lor zilnice.

Ne vedem mâine, dragi ființe.

Raul BUTA


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

EDITORIAL: Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la Ulieş

Distribuie Undeva prin luna iulie am primit un telefon de la Costi Dumitru, profesor şi …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.