Misteriul votului la Rumâni

„Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi.” Herodot

Rândurile de mai sus au o vechime de  2.500 de ani şi sunt la fel de actuale. Dovadă că oamenii se schimbă foarte greu.

Televiziunile abundă azi de analişti şi comentatori. Cei mai mulţi dintre ei sunt partinici şi se străduie să le explice românilor în mod direct sau voalat cu cine să voteze.

Democratia ca formă a vietii politice îsi are originea în Grecia antică. Termenul provine de la combinarea substantivului demos însemnând “oameni”sau “oameni obisnuiti” şi verbul kratein, “a stăpâni”. Adică o guvernare a poporului. În opoziţie cu această formă de guvernare ar fi guvernarea aristocratică, adică a celor mai bun (aristoi = cei mai buni). Teoretic, guvernarea celor mai capabili ar fi mai bună decât guvernarea celor simpli… Doar că în practică am observat că homo homini lupus est, adică omul este lup pentru om, iar relaţia de frăţietate între oameni a fost statuată biblic. Cain şi Abel ne dau un exemplu clar de ceea ce poate fi fratele pentru frate. Ca atare eu cred că democraţia creează un cadru în care omul dacă vrea o viaţă mai bună, este chemat să participe. Iar dacă nu o face, scârbit de mocirla vieţii politice, este responsabil de consecinţe. Ce poate fi mai corect?

Sigur mai rămâne de discutat, cum anume lucrează aceasta democraţie în mod concret. Să dăm votul unor oameni sau unor partide? Să lasăm iniţiativa doar în mâna celor care vor, cu dinadins, să ne guverneze? Să propunem delegaţi care să nu se poată sustrage de obligatia de a participa la guvernarea cetăţii atunci când nevoia o cere? Să lăsăm guvernarea doar partidelor politice, facţiuni în sânul aceluiaşi popor, ce duc o luptă surdă pentru putere, similara unui razboi civil?

Partidele guverneză în temeiul mandatului dat de noi, într-o societate aşa zis democratică. Pare corect. Doar că aceste partide nu respectă reguli democratice în interiorul organizaţiei lor, si viciază în felul acesta orice fel  de viaţă democratică la nivel de stat. Trăim de fapt o democratură, unde oferta electorală este falsificată din start, în mai multe moduri. Ca să fie mai simplu o să dau doar două exemple de la recentele alegeri din 11 decembrie 2016. Doamna Boagiu, fost ministru al transportului, promovată de Băsescu, de origine din Constanţa, şef de organizaţie liberală în Bucureşti, a candidat la Senat, pe liste în Maramureş. Şefa liberalilor, doamna Gorghiu, a candidat pe liste în Timiş. Curat democratic! Ulterior, aceste fete periculoase, în bucătărie probabil, se plâng că prezenţa la vot în Ardeal a fost proastă…

După Al Doilea Război Mondial, serviciile secrete devin tot mai puternice şi mai influente. Efortul de război precum şi tehnologia a permis acest lucru. Asta face ca într-o ţară în care aproape unul din 20 de români a fost informator al Securităţii, să fie foarte probabil, şi foarte simplu, ca aproapte toate organizaţiile societăţii civile să fie penetrate la vârf. De fapt toată viaţa noastră politică pare să fie un uriaş spectacol în care mulţi dintre liderii politici sunt de fapt actori pentru un public discret şi avizat şi par nişte măscărici pentu noi.

În Germania nazistă învingătorii au procedat la o “denazificare”. Apoi la procesul din Nuremberg au fost judecate şi condamnate nu doar persoane ci şi organizaţii care s-au dovedit  criminale. La noi acest lucru nu s-a întâmplat.

Dar ce s-a întâmplat de fapt?

Partidul Comunist Român a continuat să existe prin mai multe partide dupa`89. FSN care s-a transformat în PDSR, azi PSD, reuneşte foştii activişti PCR. Partidul Democrat, ulterior Partidul Democrat Liberal desprins din FSN cei mai mulţi securişti. Au mai fost, mai sunt, Partidul Democrat Agrar din România, Partidul Unităţii Naţionale din România, expresie politică a Vetrei Româneşti, Partidul România Mare, îngropat de facto de clovnul V.C. Tudor, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Umanist Romăn, devenit Partid Conservator…

De la “revoluţie” activul de partid se luptă cu securitatea pentru controlul resurselor ţării, pentru bogăţie. Avem două mari grupări care contează, plus infiltraţii. Grupul băietilor de comitet care mănâncă sarmale şi beau vodcă. Şi a celor care au ieşit pe-afară de pe timpul comunismului, papă caviar şi beau wisky. Unii ca să-şi păstreze puterea se uită spre răsărit, de unde vine lumina. Ceilalţi spre apus, de unde ar trebui să vină euro şi dolarul. Care pe care. Poporul la mijloc, beştelit că după 27 de ani de “libertate” nu ştie cu cine să voteze…

Cum votează românul pare a fi un mister pentru cei mai mulţi dintre analişti.

Ca să înţelegem cum votează românul trebuie să încercăm să-i trăim viaţa.

Deosebim doua mari categorii de alegători: de la sat şi oraş. Mai bine de jumătate din alegători trăiesc de fapt în zone rurale. Aici sărăcia este la ea acasă. Şi atunci de ce nu-şi schimbă viaţa aceşti oameni, se întreabă pe bună dreptate analiştii politici? De ce votează în continuare cu stânga care le asigură corupţie şi perpetuarea sărăciei? Pentru că oamenii nu votează idei, doctrine şi orientări, pe care tot mai puţini le pricep. Ci votează oameni. La oraş un alegător are şanse să-şi vadă primarul odată în an. La sat, în fiecare săptămână, uneori în fiecare zi. Cu cine să votezi? Cu cel care îţi este familiar! Bun, rău, e al tău. La oraş primarul poate că îţi repară o stradă, sau îti face un parc. La sat primarul face legea, şi uneori îţi dă efectiv de mâncare… Odată cu apropierea de UE ne-am pricopsit şi cu ajutoarele sociale.

Azi, primarii au mase de manevră de sute de astfel de dependenţi de ajutor social, adică de mila domnului primar. Aceşti beneficiari de ajutor social, care taie frunză la câini, au la rândul lor familii care urmează să voteze aşa cum o să le transmită şeful administraţiei locale. Şi dacă ar fi să-i schimbe pe unii dintre aceşti primari, cu cine mă rog? Câţi contracandidaţi credibili şi care să producă fapte au reuşit să ne dea partidele istorice? Foarte puţini. Ce acte lăudabile de guvernare au produs partidele istorice? Vânzarea pământului către străini, de care ne plângem azi, a fost statută prin lege în timpul guvernării CDR&PD, condusă (teoretic) de PNŢCD. Falimentarea deliberată a multor întreprinderi cu impact deosebit în agricultură a fost “gestionată” de aceste guverne populate cu oameni din aşa zisa opoziţie şi un partid de pretins patrioţi. Cunosc personal faptul că falimentarea Comtimului în Timiş s-a făcut la ordin, pentru că aşa ne-au cerut oficialii UE, ca să netezim drumul spre aderare… De unde credeţi că s-a născut proverbul “schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor”?

O altă componentă a deciziei de a vota într-un fel sau altul este dată de notorietate. De perseverenţă. Pentru cei care sunt alegători la oraş, care nu-şi cunosc candidaţii, o prezenţă publică ani la rând aduce cu siguranţă voturi. Amintiţi-vă de Oprescu. A candidat, a mai candidat, a candidat din nou, până când a reuşit. Sigur faptul ca s-a declarat independent pare pentru mulţi că ar fi contat. Nu subestimaţi electorul român! Nu e prost. Pur şi simplu a votat altfel, sătul de nerealizările predecesorilor primari, şi firesc au votat în majoritate cu omul care avea cea mai mare notorietate. Nu e de mirare scorul prost pe care l-au obţinut liberalii anul acesta dacă au propus cinci canditaţi pentru Primăria Bucureştiului.

Farmecul personal al celui care candidează, ceea ce transmite el, în toate felurile, constituie un element foarte important. Uitaţi-vă la doamna Gorghiu:  femeie frumoasă, ţinute elegante, de multe ori prea elegante…, discurs corect şi oarecum înflăcărat, dar fără să-ţi meargă la suflet. Nu transmite nimic, de fapt. Căsătorită cu domnul Isar, au un copil, Noah. În mod firesc Ion şi Maria s-au grăbit să-i voteze!

Uitaţi-vă la Dragnea: bărbat serios, păr alb, cu imagine de om modest, fără cravată, vorbeşte pe înţelesul tău. Îţi vine să-l votezi! Ce contează că are o condamnare? Trăim într-un spaţiu în care şmecheria e la ea acasă. A fost necesară timp de sute de ani, ca să facem faţă tutror valurilor de jefuitori, de toate felurile. Vă rog să nu uitaţi faptul că la sat unul din 10  bărbaţi a suferit o condamnare la locul de muncă, şi cel puţin unul din cinci a fost cercetat penal. Cel mai adesea pe nedrept. Pentru că au dus acasă un sac cu ştiuleţi, sau au tăiat un viţel ori un porc. Oamenii extind experienţa lor de viaţă şi asupra altora. Trăim într-o ţară în care pe vremea comunismului cei mai mulţi oameni au participat la redistribuirea venitului naţional prin furt de la locul de muncă. De unde munceşti de acolo trăieşti, era o vorbă… De aici şi faptul că electorul nu se sfieşte sa voteze cu un canditat care are dosar penal, sau este chiar închis. Această stare de lucruri este urmare a vremurilor pe care le-am trăit, şi care încă sunt manifeste.

Alte explicaţii vin dintr-o psihologie care ne spune că oamenii se schimbă greu, foarte greu. Cu atât mai greu cu cât au trăit cea mai mare parte a vieţii lor într-un anumit regim, de care sub o formă sau alta sunt legaţi. Oamenilor le este frică de necunoscut. Sunt în mod instinctiv conservatori. Sau sunt pur şi simplu paralizaţi într-un cadru mental. Câinele poate sări cu uşurinţă peste un gard, dar dacă nu l-a învăţat nimeni că este capabil să facă acest lucru, nici nu o să încerce.

Oamenii se nasc, şi sunt în mod esenţial buni. Ceea ce conduce la faptul că atunci când sunt maltrataţi sub o formă sau alta, au uneori o admiraţie bolnavicioasă pentru torţionari ori călăi. Pare patologic, dar aşa este. Uitaţi-vă la chipurile admirative ale celor care privesc spre baronii locali. Alţii au slujit cu devotament orânduirea comunistă, deşi aceasta le-a luat totul pârinţilor lor.

Nu exista libertate fără resurse materiale. Aşa zisa liberatate de care ne bucurăm după `89 este de fapt praf în ochi, pentru cei mai mulţi dintre români. Pentru că nu există libertate fără bani. Iar de la Roman, care a “câştigat” pariul cu agricultura, ştim că nu mai sunt bani… Sigur că nu mai sunt, pentru cei ca noi. Una dintre modalităţile prin care o clasă politică îşi prezervă puterea, este controlul accesului la resursele şi banii ţării. Electorul poate avea iniţiativă legislativă, dar nu şi în domeniul impozitelor şi taxelor… Pentru cei care ne conduc este foarte important ca toţi ceilalţi să fie săraci, cât mai săraci. Şi au muncit la asta, cu toţii, din plin. Prim-minstrul Stolojan a spus în plenul Parlamentului că după înfiinţare Curtea de Conturi a României a găsit la autoritatea centrală, adică toate guvernele până la acel moment, o lipsă de peste 1.000 de miliarde, în anii aceia. Nu a fost nimeni sancţionat, nu s-a recuperat niciun ban. Au urmat haiduciile prin care o mâna de oameni s-au îmbogăţit, iar restul, au sărăcit. Caritas, Elvila, FNI – dormi liniştit, noi “lucrăm” pentru tine… Falimentul Bancoop, Dacia Felix, Bancorex, Banca Internaţionala a Religiilor. Toate au însemnat uriaşe colecte de bani de la populatie, în favoarea unor personaje apropiate politicului. Aşa s-a ajuns ca omul de rând să poată fi cumparat cu 50 de lei în ziua votului, cu o bere şi patru mici, cu o găleata, sau o plasă de faină. Slugărnicia devenită act reflex în timpul comunismului a fost perpetuată astfel şi a căpătat noi dimensiuni.

Mai avem vreo şansă? Eu zic că da, şi ea vine tocmai de la cel mai mare  partid, dormand, electorii de 20, 30 de ani. Şi de la românii care se vor întoarce din străinatate, şi care nu pot fi cumpăraţi cu o bere…

Va mai aduceţi aminte de profeţia lui Brucan? Că o să fie nevoie de 20-30 de ani ca să se schimbe ceva? Credeţi că Moise a umblat degeaba 40 de ani cu poporul lui Israel prin deşert, până să ajungă la pământul făgăduinţei?

Gabriel-Siviu AOŞAN