Omul de Zăpadă cu castanele la el

De vreo paișpe zile mă-nvârt pe-aici, în cerc, sau doar capul mi-l învârte cineva, nu știu… Când stau cu fața la voi, când stau cu spatele, nicicum nu apuc să deprind câte ceva din cele pământești, nu reușesc să învăț cum să linguşesc prosteşte pe faţă, pentru că nu mai știu care mi-e fața și care mi-e spatele, cineva îmi înșurubează capul pe umeri și-mi pierd orice direcție, sau asta am mai spus?!

Toată lumea se leagă de mine, îmi rotunjește burta, îmi mai adaugă una, îmi smulge nasturii, îmi pune fular în jurul gâtului, mi-l înfășoară două palme mai jos în formă de sutien și-n final mi-l leagă la ceafă, împletit de-a lungul frunții, în formă de turban. Mătura priponită în șoldul drept, fiecare cum vine, ba o mută pe stânga, ba pe dreapta,  nici nu mai știu, politic vorbind, unde să mă uit, dar dacă ar fi după mine, te-aș ruga să mi-o bagi în partea dorsală, deși e ocupat și-acolo de două castane înghețate al căror rost nu-l văd în toată compoziția mea sau poate, derutat, cineva le-a pus când stăteam cu fața.

Mereu pregătit să iubesc, nemișcat, cu braţele larg desfăcute şi degetele răşchirate în aer, ciorile-mi roiesc deasupra și-mi aţâţă nervii un miros puternic de vin fiert adus de vânt, de undeva, de departe, de la o tarabă pe rotile. Mereu altul, pregătit să iubesc, remodelat, reinventat, zâmbăreț, nu cu scaun, ci cu oala la cap! Și știu că e tot mai aproape ziua când voi pleca și-un soare cald va mătura toate gozurile şi gândurile mele legate de viaţă, cărora le-am consacrat repetate eforturi de cugetare fără să ajung la o concluzie. Voi pleca fără să mai știi de mine, voi curge liniștit la rădăcini de ghiocei. Și-n urma mea, vor împodobi Lumea asta nebună, două castane: o pereche de cercei.

Notă: Ziua de 18 ianuarie este Ziua Internațională a Omului de Zăpadă. Sărbătorește-l!