Supernove cu nerv și bucurie despre frică

Supernove pornește și se încheie oarecum fractalic și de dezvoltă oarecum haotic, un haos controlat, bestial și bestiaric. Fiecare zoom in dezvăluie o structură similară, iar imaginea de ansamblu crește și iese din cadru, dar știi că-i acolo și că devine imensă, uriașă, cât Universul.

Când am ieșit de la reprezentația de sâmbătă seară, a doua a spectacolului, mi-am zis întâi: în sfârșit!, apoi, că mai vreau o dată.
„Supernove” e viu, e aici-aici, e plin de povești, plin de afirmații, plin de emoții și, bineînțeles, saturat cu frică – asta fiind tema spectacolului. Nu epuizează subiectul, nici nu cred că-și propune și nici nu cred că era cazul.

Dacă ați fost la „Double Bind”, atunci vă puteți face o idee despre felul în care s-a lucrat și la „Supernove”. Normal, că e foarte diferit ca spectacol. În „Double Bind” suntem lăsați să vedem destul de mult din partea de laborator, în schimb, „Supernove” e mult mai ambalat. Aceasta e pur și simplu o diferență, ambele abordări funcționează chiar ok.

După ce am ieșit de sub impresia imediată a spectacolului, am reevaluat și „în sfârșitul”, și am început să observ că „Supernove” e, până la urmă, doar un rezultat al unei tendințe bine ancorată în Național – căutarea/încercarea de texte contemporane și de formule de spectacole care să se adreseze direct spectatorilor și prin abordarea problematicilor cu care se-ntâlnesc și confruntă oamenii care ajung pe scaunele sălilor de teatru.

Actori minunați și un text foarte fain

Acum, orice spectacol e rezultatul muncii întregii echipe, de la actori, regizor, scenograf și așa mai departe, până la dramaturg uneori. În cazul „Supernove”, e cu atât mai mult, pentru că nu vorbim de un text „înmânat” actorilor, ci de unde text la care au contribuit, pe care Alexandra Pâzgu l-a scris de la ei și pentru ei, iar Radu Nica a făcut o treabă excelentă coordonând toate mișcările astea. Apoi, Andu Dumitrescu, responsabil cu scenografia, costumele și partea video, a gândit un spațiu – aici mă refer la toată treaba, căreia i se adaugă muzica și sound design-ul semnate de Vlaicu Golcea, care contribuie decisiv la atmosfera spectacolului și la intensitatea scenelor.

E un spectacol intens, care nu te menajează ca spectator, bine, nici nu abuzează, dar pentru că oamenii de pe scenă se deschid foarte mult, se crează o senzație foarte faină de complicitate – e posibil să nu o fi resimțit toată lumea, și o dată cu personajele actori intri și tu acolo în bârlogul fricilor. Mai ești tras de păr, ți se mai pune sare pe coaja juliturilor, mai primești un ghiont, ți se mai dau ochii peste cap, mai zici: da, chiar că!, apoi ți se bagă sula-n coaste, îți vezi parul din ochi, moartea e acolo și ea, cum sunt și zilele de mâine, cum este/nu este Dumnezeu, cum ai ce să faci/n-ai ce să faci, îi vezi pe ei și te vezi cum te aburești singur – dar niciodată nu ești înspăimântat și nici nu ai impresia că primești lecții sau ceva. Aaa… expresiile din seria anterioară se referă exclusiv la „evenimente” interioare, de fapt stai chill pe scaun – nu se leagă nimeni de tine, e safe.

Asta mi se pare, poate cel mai fain lucru al spectacolului, că vorbește despre frică/frici onest, dur, pe față, pe bune, chiar și pe alături, sunt povești crude, dar nu e nicio intenție de a te înspăimânta cineva cu ceva – cel puțin eu n-am sesizat.

Actorii Raisa Ané, Andi Gherghe, Laura Mihalache, Ștefan Mura și Dan Rădulescu fac o treabă extraordinară. Mă gândesc că până la premieră a fost un proces care a mâncat ceva din ei, dar ce a ieșit merită, măcar pentru spectatori. Sunt toți acolo și au găsit limita aceea realitate și ficțiune, despre care și vorbește Andi la un moment dat în spectacol, în genul ăsta de reprezentații, de fapt, cred că limita aia seamănă cu pisica lui Schrödinger, dacă chiar vrei să o vezi se duce naibii toată șmecheria, așa că oamenii merită apreciați cu atât mai mult pentru ce fac în „Supernove”.

Aaa…, da, monoloagele, dacă e ceva pentru care vreau să revăd musai spectacolul, astea sunt monoloagele, mai ales cel al lui Dan Rădulescu, despre care aș putea să scriu un articol separat. Și dacă tot vorbeam despre cât de mult mai plăcut „Supernove” că e un spectacol neînspăimântător despre frică, același Dan Rădulescu spune la un moment dat o treabă despre ce-ar trebui să facem pe noi de bucuria cu care ar trebui să ne întâmpinăm fricile.

Și textul e chiar șmecher. Uneori ai impresia să că o ia pe bălării și că oamenii încep să vorbească baloane, dar lucrurile se termină cu bine drept pe șine. O să vă las să vedeți/auziți din sală, mai multe.

Premiera spectacolului „Supernove” a avut loc în 15 februarie, următoarele reprezentații sunt programate în 18 și 25 martie.