Alexandra Pâzgu: „Realitatea e compusă și din emoții, senzații și lucruri de neînțeles…nu doar din știri, războaie și nedreptăți sociale”

Alexandra Pâzgu a scris textul pentru spectacolul „Supernove”, cea mai recentă premieră a Companiei „Liviu Rebreanu” a Teatrului Național din Târgu Mureș. Alexandra a urmat cursurile de teatrologie din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, apoi a venit în Târgu Mureș la Masterul de scriere dramatică de la Universitatea de Arte – master coordonat de Alina Nelega. În anul 2011, i-a fost pusă în scenă piesa „În aer” la Teatrul Național din Timișoara. În această vară s-a reîntâlnit cu Alina Nelega în cadrul proiectului „Drama 5”, desfășurat în Cluj la Reactor de creație și experiment, unde a scris piesa „Proteine fluorescente”, care se joacă, din toamna anului trecut, tot la Reactor.

Reporter: De ce despre frică și de ce „Supernove”?
Alexandra Pâzgu: Tema fricii a venit ca o propunere din partea lui Radu, pe care eu am acceptat-o fără să mă gândesc prea mult, instinctiv și intuitiv :). Răspunsul cerebral este: conștientizarea unui prezent în care frica ne conduce viețile și încercarea de a crea noi narative prin teatru, care să concureze cu aceste narative socio-politice. “Supernove” este un concept care vorbește despre puterea actorilor de a exploda pe scenă, de a crea noi posibilități prin poveștile pe care le spun. Este și o propunere de a ne imagina viețile noastre după frică.

De asemenea, este continuarea unui experiment de compoziție dramaturgică început cu ocazia proiectului “Proteine Fluorescente”, un experiment în care încerc să generez un discurs teatral folosindu-mă de termeni și fenomene din știință. Cred că este o metodă de a ieși din teatrul psihologic și de a intra în zone de inter- sau transdisciplinaritate, unde limitele realului și fictivului nu mai sunt atât de clare. Documentarea realității este un pretext pentru o explorare a imaginarului.

Rep.: Cum ai ajuns să colaborezi cu Naționalul din Târgu Mureș?
A.P.: A fost un context de întâmplări fericite… foarte pe scurt, Alina Nelega mi-a cerut un draft al „Proteinelor” pentru a-l arăta unor regizori. Radu Nica l-a citit, i-a plăcut, și mi-a propus să lucrăm împreună la un spectacol de creație colectivă. O coincidență importantă a fost faptul că în acel moment eram amândoi interesați de tema orașului și de moduri de creație colectivă. Întâlnirea dintre mine și Radu a fost facilitată și susținută din start de Alina.

Rep: Într-un interviu publicat toamna trecută pe LiterNet, îi spuneai Alexei Băcanu că nici acum nu prea îți place teatrul, dar că iubești actorii. A rămas la fel și după „Supernove”? 🙂
A.P.: Da! Sunt aproape sigură că nu îmi place teatrul, și când spun asta mă refer la Teatrul cu T mare, care pare o chestie impozantă, veche și prăfuită, la care nu știu câți au cu adevărat acces. Acest teatru îmi e destul de necunoscut. În schimb, empatizez cu actorii, cu vulnerabilitatea lor și cu ambiția de a povesti against all odds. Ce cred că este important sunt energiile, senzațiile, percepțiile care au loc sub acoperișul unei clădiri care se numește administrativ “teatru”.

P.S. Referitor la teatru cu T mare, aș adresa o întrebare cititorilor: care sunt cele mai frumoase momente din Teatrul Românesc?

Rep.: Poți să-mi povestești un pic despre cum ai scris textul și cum a fost colaborarea cu toți oamenii din echipa spectacolului?
A.P.: Desigur 🙂 Mulțumesc pentru întrebare! Cred că procesul a fost la fel de important ca și rezultatul. Și aici aș vrea mai întâi să atrag atenția asupra rarității unui astfel de demers într-un teatru de stat, din România. În mod normal, textele contemporane circulă (care circulă) și în cazul fericit, regizorul folosește textul tău ca pretext pentru spectacol. Excepția este în cazul regizorului care e și autor dramatic. Acest proiect este o excepție de la regulă, în care ne-am bucurat de încrederea producătorilor și am descoperit propriul nostru mod de a construi. Eu văd acest proiect ca un început de drum, care mai are nevoie de exercițiu pentru a putea vorbi cu adevărat de o nouă metodă de a face teatru.

Din punctul meu de vedere, au existat trei etape:
Prima etapă a constat în: scrierea de monologuri, atelier și cunoașterea actorilor; o cercetare colectivă a fricilor și a posibilităților de a reprezenta scenic frica și depășirea ei. Această primă fază a avut loc în luna noiembrie.
A urmat o lună, în care actorii au lucrat cu Radu și au dezvoltat cele mai multe dintre scenele colective. În această etapă au ridicat scenele care erau deja scrise. Eu mi-am creat o variantă de text, am mai scris scene, monologuri și scene colective.
A treia fază a proiectului, a avut loc în luna ianuarie, o perioadă de șlefuire a scenelor deja existente, de structurare și de creare de noi scene mai mici.
Pe tot parcursul proiectului am avut un dialog foarte strâns și bazat pe încredere cu Radu, cu care m-am consultat constant. În ceea ce privește actorii…pe unii îi știam, pe alții i-am cunoscut în proiect; am încercat să fiu echidistantă și să inițiez discuții și propuneri cu fiecare. Am luat interviuri, i-am provocat să gândească (sper:) ) să fie intimi și să își asume riscuri (deși asta fac mai bine ca mine, probabil). Am încercat să scriu pentru fiecare o “partitură” care să îi reprezinte și de care să se bucure. De asemenea, m-am simțit privilegiată de a fi în aceeași echipă cu Vlaicu [Golcea] și cu Andu [Dumitrescu], pe care îi respect ca profesioniști și de la care consider că am avut multe de învățat.

Rep.: Și cum ați scos monologul lui Dan Rădulescu?
A.P.: Cum l-am scos?! Nu știu a venit singur 🙂 L-am scris, i l-am arătat lui Dan, el a fost bucuros și asta a fost. Cred că monologul lui Dan a fost printre cele mai puțin problematice, în sensul ăsta. Dacă întrebarea ta e cumva o întrebare mascată pentru a afla cât din monologul lui Dan e adevărat sau nu…atunci răspunsul meu este același pentru toate monologurile: trăirile și detaliile biografice au constituit doar un punct de plecare. Intenția noastră nu a fost de a face exhibiționism cu propriile povești. Ce a contat însă pentru mine, a fost o anumită poziționare vis-à-vis de frică; și am încercat să dau glas cât mai multor poziționări și perspective în fața fricii. În general, cred că este un semn bun că nu sunt vizibile inserțiile personale ale actorilor, sau că nu există o delimitare clară între ce “e pe bune al lor” și ce “e inventat”. Totul e pe bune!:)

Rep.: În spectacol e și o scenă în care e luată la țintă mass-media. Cum te simți ca om în legătură cu ceea ce-ți oferă presa, în special cea din țară?
A.P.: Cred că scena cu reporterii este o exagerare și trebuie luată ca atare. Scena e construită pe metafora presei de scandal, ca mediu care manipulează. Cred că teatrul, ca mediu, are un mare potențial de disimulare, iar ca mecanism dramaturgic, mă interesează mai degrabă cum acea scenă ar putea problematiza conținutul întregului spectacol, decât o poziționare în fața unor trusturi îndoielnice . Cu alte cuvinte, mă interesează mai mult cum funcționează un anumit mecanism, decât poziția mea civilă la anumite medii.

Rep.: În spectacol se vorbește și despre evenimentele care se întâmplă acum, proteste, ordonanțele lui Iordache și alte măsuri luate de guvern – cum ar fi creșterea salariilor actorilor 🙂 și despre implicarea socială.Tu cum ai răspunde întrebării de la finalul monologului lui Andi Gherghe? (Facem ceva/nu facem/ce și cum?)

A.P.: Cred că răspunsul meu este inclus în integrarea scenei în structura spectacolului. Cred că ce putem face noi cel mai bine este să nu ne oprim din chestionat realitatea și din a căuta constant noi metode și moduri de a exprima, explica, sonda rădăcinile evenimentelor contemporane. Propun o inițiativă artistică de cercetare a realității prin mijloace scenice, performative și spectaculare. Realitatea e compusă și din emoții, senzații și lucruri de neînțeles…nu doar din știri, războaie și nedreptăți sociale. De asemenea, cred că ce putem face, este să ne focusăm pe mic, pe minor…să nu mai încercăm să deținem esențe și valori universale. Cred că a venit vremea perifericilor și a detaliilor.

Rep.: Cum a fost cu poveștile Raisei Ané și Laurei Mihalache? Ți-a fost mai ușor sau mai greu să le scrii?
A.P.: Cu Laura au existat mai multe scenarii și posibilități, care în final nu au fost exploatate – cred că motivul principal a fost lipsa de timp și stresul de final. Monologul care a rămas a fost din start cel mai ok, curgător, lin. Laura și Radu au dedicat multă muncă pentru a găsi o soluție performativă justă și fină. Și cred că au reușit, sunt foarte bucuroasă că a ieșit așa cum a ieșit.

Cu Raisa am avut ambiția de a crea un monolog în care o actriță vorbește despre teatru. Am avut vreo 3 sau 4 propuneri, iar în final am scris monologul care cred că oglindește în cea mai mare măsură rezultatul muncii noastre. E la fel de mult din amândouă acolo. Mai mult, e ceva ce niciuna dintre noi nu ar fi putut să facă singură

Rep.: Care este cea mai mare frică a ta?
A.P.: Nu mai am frici după proiectul ăsta le-am epuizat

Rep.: De ce scrii?
A.P.: Nu știu exact.. nu am găsit încă o explicație satisfăcătoare. Uneori scrisul e singurul lucru pe care îl pot face cât de cât în regulă.
Mi-ar plăcea să fiu o mare scriitoare și să trăiesc o viață porcesc de luxoasă din scris, să am mai multe apartamente și să merg zilnic la sindrofii și petreceri decadente, și să declar în interviuri că totul s-a întâmplat natural și că eu nu îmi pun niciodată întrebări deoarece am fost obișnuită cu succesul de mică, cu luxul la fel, așa că ăsta e doar modul meu de a-mi petrece timpul într-un mod admisibil și de a mă întreba ce contează de fapt în lume.

Rep.: Reușești să trăiești din scris?
A.P.: Încerc. Am reușit să fac asta în ultimele 6 luni.

Rep.: Povestește-mi puțin cum a fost Masterul de scriere dramatică pe care l-ai făcut cu Alina Nelega la UAT. Care ar fi cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat, câștigat atunci și de atunci ca scriitor?
A.P.: Masteratul cu Alina a fost o perioadă de încercări și experimente și mi-a oferit speranță. Masteratul ne-a creat un context stabil și profesionist de creație. Am colaborat cu actori foarte faini de la Național sau alți studenți și mi-am descoperit vocația de a-mi exploata propria experiență pentru a face oamenii să râdă și să plângă. A creat un precedent al unui context de experimentare, de discuții critice, de lucru în echipă și de libertate.
Cred că cel mai important lucru primit în dar a fost susținerea și încurajarea de a-mi găsi propria voce.
De atunci, am învățat că nici un proiect nu e perfect și că cel mai important lucru este cum răspunzi provocărilor în așa fel încât la final să transmiți totuși ceva care te reprezintă.

Rep.: Ce faci în Viena și ce planuri ai pentru anii următori?
A.P.: Deocamdată încerc să termin lucrarea de doctorat începută la Cluj. În același timp, sunt într-un proiect organizat de Wiener Wortstaetten, în care alături de alți 4 autori scriem un text pentru scenă pe tema “I lost my job and…”. Proiectul durează până în luna iunie, ne vedem cam o dată pe lună și lucrăm intens încercând să găsim noi moduri de a scrie împreună. Vom avea o prezentare a proiectului cândva în toamna anului viitor, într-un teatru din Viena. Este o provocare destul de mare pentru mine, deoarece este prima dată când scriu teatru în limba germană.
În rest, încerc să continui!

_______

Supernove, autor Alexandra Pâzgu

Regizor: Radu Nica
Distribuţie: Raisa Ané, Andi Gherghe, Laura Mihalache, Ştefan Mura, Dan Rădulescu
Regia, coordonare şi concept: Radu Nica
Scenografie, instalaţie video şi light design: Andu Dumitrescu
Muzică: Vlaicu Golcea
Regizor tehnic: Ilarian Varga
Sufleur: Laura Moldovan

Data premierei: 15 februarie 2017