Home / Editorial / A murit un cerşetor

A murit un cerşetor

Distribuie

În urmă cu o lună și jumătate. Atât de neatent sunt? Am auzit vorbindu-se despre el astăzi, la aprozar; povestea vânzătoarea:
– Stătea în fața ușii la mine, ca de obicei și-i zic ”Măi, iar ai băut?”. ”Nu am băut , tanti”, zice el. ”Mi s-au umflat capul și piciorul, astă noapte”… l-au înmormântat prietenii și vecinii de pe aici 2000 au strâns, unul a dat imediat 200 de lei… primăria i-a dat loc… la cimitir… a stat o mulțime la morgă…

Am ieșit în stradă tăcut… Îl recunoscusem din descriere… el era… un băiat negricios, scund , mâinile și picioarele mereu umflate… mergea legănat, cu dificultate… În unele nopți dormea în foișorul din fața blocului… mirosea urât… îi mai duceam o pătură un pachet de hrană… Îmi cerea bani cu o anumită precauție, să nu ceară prea mult, să nu ceară prea des… și mereu motivat, să-și ia medicamente-antiinfecțioase, anticoagulante să plătească 10 sau 15 lei unui bătrân găzdoi de boschetari (mi-am amintit de azilul de noapte gorkian).
Îi ofeream sume mici în general, dar când mă prindea mai în formă îi întindeam o bancnotă mare, după care îmi promitea că nu o să-mi mai ceară. Se ținea de cuvânt și mă saluta de departe zâmbind colocvial:
– Ce mai face cel mai bun om din lume?

Alteori îmi mergea și mie rău, mă întorceam acasă cu capul în pământ, cătrănit de necazuri, nu voiam să văd și să aud pe nimeni și atunci venea lângă mine să mă ajute la bagaje.
– Ce-ați pățit?
Fluturam din mână un gest de refuz și mă pierdeam în măruntaiele blocului.

Într-o seară de iarnă, am ieșit de la teatru și am mai zăbovit cu prietenii la un bar din apropiere. Ca să ajung la blocul meu trec pe lângă peretele vestic al teatrului. Acolo e o intrare de rezervă pentru pompieri, pentru personalul tehnic ori pentru decongestionarea ieșirii principale în stagiunile de altădată cînd se înghesuia lumea de stăteau spectatorii și pe trepte.
Treceam singur,zgribulit, era frig tare, când în dreptul scărilor am auzit un zgomot ciudat, înspăimântător, neomenesc… Parcă agoniza acolo un animal uriaș. M-am speriat. Am format imediat 112 și am urcat scările spre rampa de unde părea să vină acel geamăt ca un urlet de vită. L-am zgîlțâit de umăr cu frică să nu se întâmple vreo sufocare… în casca telefonului operatoarea de la smurd îmi cerea datele primare…

Era el, cerșetorul meu. L-am recunoscut după plapuma în care dormea lipit de zid. Era plapuma mea de la mama, o prietenă îmi recomandase pilota, mai practică, mai ușoară, mai călduroasă…
L-am luat la rost:
– Băi, ce faci, ești nebun, faci pneumonie, naibii, hai trezește-te că am chemat salvarea…
Mi-a răspuns morocănos că știe el ce se va întîmpla cu salvarea și să anulez, că nu-l ține nimeni, că nu are loc la azil că nu are acte… că să nu-l încurc…

Mi-a povestit în una dintre întâlnirile noastre mai lungi povestea lui pe care nu am crezut-o și mi-amintesc că m-am dat deștept , că să nu umble el cu melodrame din astea ieftine la mine… că nu-l mai cunosc… Despre ce era vorba… Spunea el că maică-sa l-a legat când era mic de calea ferată și l-a lăsat acolo, că l-a salvat un bătrân și pe urmă l-a dat la un cămin…

Că pe maică-sa o știe, trăiește, dar nu se duce pe la ea… Într-o seară mi-a zis că dacă ar avea bani de tren s-ar duce să o vadă… L-am privit neîncrezător și chiar nu i-am dat atunci nimic… Dacă o fi fost adevărat?

Nu l-am mai văzut o vreme. Îmi plăcea să-i cer să mă ajute cînd făceam curat în portbagaj, mai vorbeam de politică… nu vota din lipsă de acte… dar îmi procura acel meschin frison de om care se află la adăpost, deși mă lua frica… oricând pot să ajung ca el… îmi ziceam și aveam atunci un fel de acont de solidaritate….

Acum a murit. Nu-i țin minte numele. Poate o să-i caut mormântul. Avea prieteni ca noi… A dispărut din peisaj. Pur și simplu. Nu era de breaking news.

Ioan POTOLEA

PS. Pentru cei dintre localnici care își amintesc (profei Raluca, parcă, i-am spus) , acum doi ani și ceva. la lansarea cărții mele „Mateiu Caragiale sau Râul şi Păpuşa” proiectasem un început de spectacol în felul următor: sala toată scufundată în întuneric, cerșetorul meu intră pe ușă se împiedică de scaune aprinde o mică lanternă și descoperă balotul de fân de pe scenă, dă să se culce pe el dar când descoperă oameni acolo se retrage și iese speriat. Pașadia îl cheamă din ușă înapoi și îi dă o sumă de bani… Nu am mai apucat să joc scena, mi-a fost teamă de reacția publicului la ”jocul hiperrealist”. I-am dat banii pentru prestația suspendată și am renunțat… publicul e mult mai conservator pe ascuns și mult mai modern la vedere… La Atelierul de Cafea s-a petrecut, mi-a cerut să-i desenez cu creta cum să facă, pe unde merge…

 

 


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

EDITORIAL: Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la Ulieş

Distribuie Undeva prin luna iulie am primit un telefon de la Costi Dumitru, profesor şi …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.