Home / Editorial / Nebunul din oglindă şi geniul poetic

Nebunul din oglindă şi geniul poetic

Când vedem un nebun, avem neliniștea irealului dintr-o oglindă anamorfotică: nu putem fi noi aceia. Din oglindă, celălalt, diform, cufundat în propria subiectivitate, nu se recunoaște în tine – un străin. Nebunii sunt mereu unici. Un nebun care se credea Sfântul Duh s-a întâlnit cu un alt nebun care se credea Sfântul Duh.
– Cum poți tu să fii Sfântul Duh, când Sfântul Duh sunt eu?

Ei, să știți că întrebarea asta o aud de multe ori în saloanele literare. Ea nu e rostită, dar în mintea poeților sună atât de tare, că dai să fugi pe ușă la prima nebăgare de seamă a gazdei: of, iar sunt în pericol de geniu = pericol de explozie.

Toți nebunii beneficiază de vizibilitate. Pe ulițele satului stârnesc curiozitatea și veselia copiilor. Prin spitale îi găsești solemni, impresionanți, delirul lor e deja intelectual și are o acuratețe naturală. Alteori frenezia le e pur literară. La un spital din Târnăveni, a fost o vreme internat, se zice, un profesor de literatură care declama fără oprire versuri din Eminescu. Un nebun admirabil. Util pentru o bibliotecă.

Dar vreau mai jos să vă descriu o specie stranie.
Cu mulți ani în urmă am locuit în Galați, pe strada I.L. Caragiale nr. 52, într-o casă a unor evrei plecați definitiv din România. Era o casă mare cu patru apartamente, într-o curte lungă și îngustă. În fund, la capătul aleii, izolată de corpul casei, se ridica o chicinetă albă, ca o gheretă de portar. Acolo trăia închisă o bătrână grecoaică nebună. Îi descopeream chipul nemișcat și difuz, ca o gravură rembrantiană, în careul ferestrei; în fiecare zi, când veneam de la școală era acolo, la geam; privea; avea o eternă perspectivă: aleea de ciment, gârliciul deasupra pivniței, stelajul cu vița de vie , boschetul de trandafiri, zarzărul oblic și poarta, exact în această succesiune vizuală. De cum deschideam poarta, mă vedea, devenea agitată, ieșea din prostrație, îmi făcea semne să vin la ea, să o eliberez. Mă apropiam cu teamă, în ritmul lent al unei strângeri de cadru la o cameră de filmat nesigură, dusă pe umăr:creșteau detalii – fața galbenă, scofâlcită, bărbia tremurândă, golul gurii molfăitoare, claia nepieptănată de păr cenușiu. Îmi cerea să descui ușa. Nu puteam, nu aveam voie. Forma ei de nebunie era mersul fără sfârșit. În alte dăți scăpa de atenția supraveghetorului, se furișa spre stradă și dispărea. O găseau după zile de căutare, pe la marginea orașului sau tocmai prin satele apropiate. Nu se oprea de loc. Nu știa cine e, unde locuiește, vorbea incoerent. Nu-și controla fiziologia. Făcea pe ea. Hainele-i puțeau.

Mi-am amintit de această bătrână zilele acestea. Citeam într-o publicație locală un titlu la un interviu cu un poet. Titlul relua, în ghilimele, o afirmație a intervievatului aflat în plină explozie creatoare: EU NU MĂ MAI POT OPRI DIN SCRIS. Ca probă fotografică, omul în carne și oase, cu două diplome în mâni, etalate ca pancartele la defilare, stând țeapăn lângă bustul de marmură neagră al lui Eminescu… Și bătrâna nebună nu se putea opri din mers. Nu l-am întrebat pe amicul meu, doctorul Ardelean, psihiatrul folosit și de civili și de militari, aici în Târgu-Mureș, dacă specia asta de nebunie e contagioasă. Pentru că mă suspectez. Dar am s-o fac.

 

Ioan POTOLEA

 

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Toți sunt mari români pe scenă…

Am participat cu vechea plăcere a studentului de la Istorie – Filosofie la trei adevărate …