Home / Editorial / Cântarul singurătăţii

Cântarul singurătăţii

Distribuie

Victoriile le împarţi tuturor, ratările trebuie să le duci singur. Cu acest gând melancolic am ieşit de dimineaţă la o plimbare calmă pe Bulevardul Trandafirilor. După ce am ocolit Turnul Franciscanilor, am pornit agale către Palatul Culturii. Rezemat cu spatele de zidul Casei Toldalagi, şedea pe un scaun pliant un bătrân cu un cântar la picioare. O vreme, mă cântăream zilnic pe cântarul lui, bucuros de cele câteva replici pe care mi le dădea cu însufleţire. Apoi am descoperit că acel cântar îmi arăta o greutate mai mare cu cinci kilograme. M-am supărat şi i-am spus:
– Nu mă mai cântăresc pe cântarul tău. Du-te şi ţi-l repară…
Bătrânul a îndurat în tăcere ocara şi, în zilele următoare, trecerea mea indiferentă prin faţa ochilor lui scrutători.
Nu ştiu ce suflet sucit sunt, dar pierderile mă fac uneori vesel, îmi aduc o bună dispoziţie temporară, o eliberare inefabilă. M-am oprit lângă el, bine dispus.
– Ei, l-ai reparat?
– Da, domnule!
– Ia să vedem!
El a întins braţele.Vechiul tabiet. Eu mi-am scos geanta de pe umăr, apoi vindiacul, i le-am dat.
M-am urcat, am citit cadranul, linia roşie indica greutatea corectă. Ştiu tot timpul ce greutate am.
– Da, e bine, l-ai reparat într-adevăr…
Mi-am tras vindiacul pe mine şi căutam banii să-i plătesc.
– Astăzi ai ieşit mai devreme ca de obicei. Cum se face?
– Nu mai pot sta în casă, domnule. Am rămas singur şi nu mai pot sta în casă…
– De ce? întreb aiurea, îmboldit de teama că semăn cu el în dimineaţa asta.
– Mi-a murit soţia. Am rămas singur. Şi nu pot sta în casă.
– Dar nu ai un copil care să te viziteze din când în când? îl întreb dorind să-i atrag astfel atenţia asupra binelui care mai rămâne după o nenorocire şi pe care îl scăpăm din vedere.
– Am avut… un băiat… a murit mai înainte… Nu se înţelegea cu femeia lui… Bea… Bea coniac şi cafele. Toată ziua. Câte un litru pe zi… Mi-au bătut vecinii la uşă într-o seară târziu şi mi-au zis că a adormit pe mese la un bufet. Când m-am dus să-l iau era mort.
Tac. Dau să mă mişc. Bâlbâi ceva. Proiecţia tragediei îmi îngheaţă gândul.
Bolborosesc formulări ridicole. Mă desprind de loc parcă descotorosindu-mă de un intrus şi plec.
Probabil, în oglindă, suferinţa celuilalt o opreşte pe a noastră. Drama mea de trei zile, provocată de cearta cu un prieten, mi-a părut atunci derizorie.

Ioan POTOLEA


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

Între ”divertisment” și ”puțină educație”

Distribuie Marți seara a debutat la Palatul Culturii cea de a XVIII-a ediție a Festivalul …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.