Home / Cultură / Interviu cu prof. univ. dr. Cristian Troncotă (III). În 1936, Palatul Culturii din Târgu-Mureș a fost vizat de un atac terorist

Interviu cu prof. univ. dr. Cristian Troncotă (III). În 1936, Palatul Culturii din Târgu-Mureș a fost vizat de un atac terorist

Distribuie

Despre scena politică românească, despre cei care ne conduc de aproape trei decenii, despre interese economice externe și interne susținute politic – pe față sau ocult – despre mai mult sau mai puțin „acoperiții” din jurul nostru și cine îi susține, despre terorism… Mai presus de toate însă, despre nevoia de demnitate și responsabilitate națională într-o Românie pe care, acum în prag de CENTENAR, o dorim întreagă pe mai departe, o dorim prosperă, egală pentru toți și în care „fiii rătăcitori” din motive economice să se poată întoarce la un moment dat. Toate acestea, dar și multe altele, le-am abordat într-un interviu pe care l-am realizat cu domnul prof. univ. dr. Cristian Troncotă, reputat istoric și prolific scriitor, specialist în istoria serviciilor de informații, fost decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, actualmente profesor titular în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, dar înainte de toate un om de atitudine cu un înalt și manifest spirit civic.

Reporter: Se întâmplă lucruri bizare pe scena politică românească, foarte discutabile din perspectivă democratică, iar uneori de-a dreptul contradictorii și contrariante chiar. Cetățeanului de rând bine educat, îi lasă un gust amar și un sentiment de respingere, iar la toate acestea se mai adaugă și, uneori, anumite gesturi și imprecații rostite de anumiți politicieni. Cum ați caracteriza această situație?

Cristian Troncotă: Jignirile și expresiile suburbane folosite nu numai de fostul președinte Băsescu, vin să tensioneze și mai mult scena politică românească. Și exemplele sunt cu toptanul. Le-am ales doar pe acestea pentru a înțelege ridicolul în care se complace unul dintre cei care se consideră „marele om politic”, „animalul politic” „cu o vastă experiență politică”, dar care nu este în stare să precizeze nici măcar un singur lucru bun făcut în timpul celor zece ani de președinție și pentru care românii ar putea să se bucure și să-l păstreze în sufletele lor ca moștenire de la Băsescu. În treacăt fie spus, de pe urma atât de hulitului mareșal Ion Antonescu ne-a rămas totuși un tezaur de 24 de tone de aur rezultat din comerțul cu Germania, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, lingouri de aur contra grâne și petrol, ascuns în primăvara lui 1944 și până în 1947 într-o grotă de lângă mănăstirea Tismana. Recent, prin strădania guvernatorului Băncii Naționale, domnul Mugur Isărescu, în grota de la Tismana a fost organizat un muzeu. Locul și împrejurimile mănăstirii beneficiază și de un peisaj de excepție, o adevărată „grădină a Maicii Domnului”, după cum s-a exprimat regretatul Papă Ioan Paul al II, când ne-a vizitat țara. Acel loc te face să reflectezi mult mai profund la istorie și la cine sunt adevărații eroi ai neamului. De pe urma domnul Băsescu ce ne-a rămas? Toată lumea știe ce… salarii micșorate cu 25% și pensii micșorate cu 15 %, o adevărată „curbă de sacrificiu” inutilă. În schimb, se laudă că el a respectat Constituția, ceea ce ar trebui să facă și oamenii politici, dar și instituțiile de forță, uitând probabil că a fost suspendat de două ori, tocmai pentru că a încălcat legea fundamentală. Iar dacă îndrăznește cineva să-i aducă aminte de propriile fapte se înfurie, împroșcă cu noroi în dreapta și în stânga, etalându-și de fapt ceea ce știe mai bine, adică ignoranța care, însoțită de jigniri, îl face să se confunde cu mitocanii de rând. Pe Liviu Dragnea, șeful partidului de guvernământ, PSD, l-a gratulat mai deunăzi, pe un post de televiziune și la o oră de maximă audiență, cu termenul de „panaramă”, ceea ce dovedește că fostul președinte nu mai are proprietatea termenilor și nu se mai poate abține. La rândul lui, actualul Președinte Klaus Iohannis pretinde că respectă Constituția, care la articolul 80 îl obligă să joace rol de „mediator între puterile statului precum și între acestea și societate”. Ori, domnia sa ce face? Merge în mijlocul unei demonstrații „spontane”, fără atorizație, care ulterior s-a prelungit aproape două săptămâni, tot fără autorizație, dar cu o coregrafie care l-ar fi făcut chiar și pe Ceaușescu să fie invidios, pentru a protesta contra guvernului, pe care-l numise el, Iohannis, Președintele, cu câteva zile înainte. Apoi se deplasează la Bruxelles pentru a face declarații oficioase în urma cărora imaginea țării a avut grav de suferit.

Reporter: De la limbaj suburban s-a trecut uneori la amenințări mai mult sau mai puțin voalate. Avem exemple… Or, de aici și până la fapte nu e decât un pas. Acel „pas” s-a făcut, știm câteva cazuri, le-ați evidențiat foarte bine dv., dar se pot întâmpla lucruri și mai grave. Scena politică actuală, în opinia mea, este un circ perpetuu și creează impresia de neseriozitate ceea ce, la nivelul percepției publice interne, dar și internaționale aduce mari deservicii României ca stat. Cum ați comenta această stare de fapt?

Cristian Troncotă: A cere unui istoric să vorbească despre scena politică actuală românească, înseamnă a-i cere să-ți descrie penibilul. Revin la prima dumneavoastră întrebare cu un aspect care cred că nu merită să fie trecut cu vederea. Este vorba despre comparația ca metodă în studiul istoriei. Se pot face evident comparații în studiul istoriei, sau mai bine-zis pentru înțelegerea corectă a istoriei. Din punctul meu de vedere cred că se poate compara, dar nu se poate asemăna scena politică românească postdecembristă cu perioada interbelică. Cu toate poticnirile, promisiunile neonorate, discursurile naționaliste înflăcărate dar lipsite de eficiență economică sau în planul creșterii nivelului de trai al majorității populației, scena politică românească de după decembrie 1989 are totuși meritul că nu a înregistrat nici o execuție politică, în sens de eliminare fizică, cel puțin deocamdată. În schimb, în perioada interbelică au fost comise crime politice, adevărate acte de terorism, fiind executați de către extremiști legionari nu mai puțin de patru foști prim-miniștri, dintre care doi în funcție (I.G. Duca – la 29 decembrie 1939 – și Armand Călinescu – la 20 septembrie 1939), ceilalți doi, au fost Nicolae Iorga asasinat la Strejnic și Gheorghe Argeșeanu asasinat la Jilava, ambii în noaptea de 26-27 noiembrie 1940. Extremiștii comuniști au pus o bombă la Senat, iar în urma exploziei au murit trei senatori, iar alți 13 au fost grav răniți. Este vorba despre un eveniment petrecut la 9 decembrie 1920, iar teroriștii au fost Max Goldstein, Saul Osias, Leon Liechtblau și Alexandru Constantinescu. Manualele de istorie nu consemnează acest eveniment, deși la momentul acela întreaga Europă a fost zguduită la aflarea veștilor din capitala României. Și unii se mai întreagă cu naivitate de ce antisemitismul interbelic din România se confundă cu anticomunismul. Un alt extremist comunist, Alexandru Mihail, la 5 aprilie 1936, a pregătit  patru bombe care urmau a fi plasate la Palatul Culturii din Târgu-Mureș, acolo unde se defășura Congresul Studenților Creștini. Intenția era de a destabiliza întreaga țară. Doar vigileța organelor de Siguranță a făcut ca nenorocirea să nu se producă. Când trec astăzi pe lângă această clădire majestoasă, care arată ca un giuvaier arhitectonic după restaurare și amintindu-mi de ce era să se întâmple cu ea, mă cuprind imediat frisoanele. Tot în perioada interbelică s-a manifestat în România și terorismul de stat. Din ordinul Regelui Carol al II-lea a fost asasinat căpitanul mișcării legionare Corneiu Zelea Codreanu, aspect consemnat cu franchețe de Armand Călinescu în Memoriile sale. Același Carol al II-lea a ordonat asasinarea în masă și fără judecată a câtorva sute de legionari, ca represalii după asasinarea primului-ministru, Călinescu. Sistemul democratic interbelic a eșuat lamentabil după abia două decenii. La 10 februarie 1938 a fost suspendată Constituția din 1923, fiind înlocuită cu o nouă Constituție care acorda regelui Carol al II-lea puteri depline.

Reporter: Facem mare caz – doar la nivel formal consider eu, pentru că în realitate lucrurile stau altfel – de articolul 1 din Constituție. De fapt, cât de „suveran și independent” mai este statul român azi, dacă ar fi să-l comparăm cu cel interbelic?  

Cristian Troncotă: Desigur, în perioada interbelică scena politică românească a cunoscut și câteva raze de soare. În primul rând, a avut privilegiul de a se bucura de erudiția și rafinamentul lui Nicolae Titulescu, ales de două ori la rând, în 1929 și 1930, președinte al Ligii Națiunilor. Și tot în perioada interbelică doctrina politică a neoliberalismului românesc insista pe protecționismul față de capitalul românesc. Acestuia i se acorda 51% ca pondere în economia națională, față de 49% cât se acorda capitalului străin. Ce se întâmplă în ziua de azi ne este aproape rușine să consemnăm. „Economia României” este în procent de 85% în mâinile transnaționalelor, iar pământul arabil în proporție de 40%. Cred că se înțelege acum de ce am folosit ghilimelele. Deosebirile față de lumea de azi fiind evidente, comentariile nu-și mai au rostul. Iată doar câteva exemple care demonstrează că „urâtul interbelic” nu se compară cu „urâtul postdecembrist”, dar nici realizările. Și pentru că discuția noastră se axează și pe teme de securitate, cred că ar merita menționat și un alt aspect. Bunăoară, pe actuala scenă politică românească nu are încă șansa, dar nici perspective nu sunt, să apară și să se afirme un diplomat de talia lui Nicolae Titulescu, cel care alături de ministrul de Externe al Franței, Louis Barthou era creator și propovăduitor al doctrinei „securității colective”. La rândul lui, marele istoric Gheorghe Brătianu, și el om politic de vârf, concepea în studiile sale geopolitice faptul că spațiul de securitate a unei țări nu se reduce la teritoriu, el depinzând atât de zonele limitrofe de interes ecomonic, dar și de tratatele internaționale la care este parte și prin care se permite accesul la acele zone și/sau la relații directe cu aliații strategici. Iar acum nu numai că-i ignorăm pe acești mari oameni politici care gândeau pentru binele umanității și elaborau doctrine de securitate universal valabile, dar nici măcar nu suntem în stare, timp de două decenii, să trecem prin Parlament un pachet de legi privind securitatea națională. Nu cumva doctrina titulesciană a „securității colective” stă la baza Alianței Atlanticului de Nord de astăzi? Da, știu, adevărul istoric ne doare, mai ales atunci când este rostit franc și cu obiectivitate.

A consemnat Nicolae BALINT


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   
Loading RSS Feed

De asemenea, verificati

Dotări noi pentru școala din Acățari

Distribuie Conducerea Primăriei Comunei Acățari a atribuit, în data de 18 martie 2024, societății Dac …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.