Într-o dimineață răcoroasă de vară am ieșit la terasa mea preferată de pe Bulevardul Trandafirilor din Târgu-Mureș. Era mai devreme decât în alte zile. Mi-am cumpărat câteva ziare, am cerut o cafea chelneriței care abia își așeza mesele. Era acel moment de maximă inocență al zilei, virginitatea orașului ieșit din somn,trotuarele proaspăt spălate, fete limpezind cristalul vitrinelor, oameni odihniți mergând agale la treburile lor , femei pline de grație, funcționari neajunși în stresul telefoanelor…
Am observat la un moment dat în lungul trotuarului încă neaglomerat un mers deosebit. Îmi place să privesc oameni mergând și pe scenă, și pe stradă… E un happening…Teatrul străzii… M-a impresionat mersul prin scena goală, ca în definiția teatrului dată de Peter Brook. Bătrâni înțelepți, unul câte unul,la intervale mari, travesrsau spațiul dintr-o parte în alta. Așa începea Phaedra lui Purcărete. Se distingeau doar prin mers. De-atunci mi se trage. Silueta venea dinspre Cinema Arta și prin atitudinea relaxată, de contemplație pură, părea să fie metonimia acelei frumoase dimineți.
Era un bărbat mai degrabă scund, corpolent îmbrăcat cu rafinament de artist plastic. Purta o eșarfă și ceea ce-l făcea și mai distins era barba tunsă îngrijit, în genul lui Hemingway. Mai avea o bună distanță până să se apropie de masa mea din fața Hotelului Concordia, când s-a rupt de înaintarea lui – balader un peu – și s-a lipit aproape, cu nasul, de o vitrină. Ce-o fi văzut în ea? m-am întrebat intrigat de îndelunga cercetare. Un taxi galben trecu pe bulevard și cele două imagini ale mașinii și ale privitorului în vitrină îmi amintiră de celebra deschidere din ”Micul dejun la Tiffany” cu Audrey Hepburn coborând din yelowcab în rochie de petrecere, bulevardul pustiu și ea mâncând ceva dintr-o pungă în timp ce admiră extaziată bijuteriile scumpe din vitrină.
În fine , recunosc figura binecunoscută, de pe ecranele televiziunii publice, a profesorului George Banu. Îl salut cu emoție și-i arăt trotuarul de pe care venise, vitrina la care s-a oprit, taxiul care aștepta și închei: ”Parcă veneați dintr-un film din alt secol”; am adăugat și i-am descris frumoasa scenă a celebrului film. I-a plăcut. A aruncat o privire peste paginile desfăcute ale ziarului de pe masă, mi-a spus că are o conferință la Universitatea de Artă Teatrală, că lansează totodată o carte, i-am răspuns că știu și dumnealui m-a invitat cordial.
Cu toată invitația personalizată, nu am ajuns la timp. Prietena mea îmi spune deseori că sunt mai nehotărât ca o femeie când mă îmbrac. Am intrat pe furiș în sală dar am fost deconspirat chiar de conferențiar care a evocat întâlnirea noastră ca pe un bun augur al zilei sale teatrale. A ținut să menționeze și în autograf. Nu înțelegeam ce mare idee pronunțasem de mi se acorda atâta atenție. Peste luni, după ce citesc o parte din cărți dau și eu un search pe site-ul ”Profesioniștii”și rămân cu gura căscată. Eugenia Vodă îl întrebase care e actrița lui preferată și el a răspuns direct, repede, din obișnuința unei certitudini vechi: Audrey Hepburn, pentru fragilitate. Habar nu avusesem . Iată secretul unui autograf.
Ioan POTOLEA