Diana Gherendi, autoarea volumului „Bronx”, nominalizat la Premiul „Cea mai frumoasă carte din România”, secțiunea Carte de Artist: „În această cutie de beton a cartierelor e o lume fantastică unde am descoperit foarte multă poezie.”

În cadrul selecției 2016 a „Celor mai frumoase cărți din România”, prezentată în cadrul expoziției găzduite de galeria Asociației K’ARTE, se regăsește titlul „Bronx” de Diana Gherendi, realizatoare a emisiunilor GRAFFITI și Pasaj Urban de la Radio Târgu-Mureș. Volumul a fost nominalizat la categoria Carte de Artist.
„Bronx” e o odisee în alb-negru a unui fenomen social petrecut în Târgu-Mureșul anilor ’80, prea puțin cunoscut generațiilor mai tinere, dar cu care ar împărtăși, cu siguranță, multe afinități. Este vorba de o generație de tineri revoltați care, în căutarea unor orizonturi mai generoase și deschise, și-au refulat frustrările ascultând muzică rock și adoptând frecvent un comportament antisocial. Au reprezentat ceea ce în mod curent e desemnată o subcultură protestatară.
Îndrăzneț, bogat în ilustrații inedite și completat de un text puternic, „Bronx” este o carte-unicat scrisă din pasiune, și care ar merita o expunere mai largă. Am vorbit puțin cu Diana Gherendi cu ocazia vernisajului expoziției care va fi deschisă până în 30 iulie.

Reporter: Titlul „Bronx” duce automat cu gândul la celebrul cartier din New York. Care e legătura cu spațiul târgumureșean al cărții?

Diana Gherendi: Cartierele Tudor și Aleea Carpați din Târgu-Mureș erau denumite Bronx în mod ironic de către o parte a adolescenților anilor ’80 plecând de la filmul „Bronx Warriors” care rula prin anii ’84-’85. Filmul prezenta adolescenți rebeli care se comportau violent într-o perioadă în care încercau să spargă griul și betonul cartierelor muncitorești invadate de familii cu mulți copii. Existau găștile de cartier Aleea Bronx și Tudor Bronx în anii ’80, și e foarte multă istorie legată de acest fenomen. Totul pleca de la faptul că ei găseau libertatea în frățiile astea de cartier prin muzica rock și punk. Trebuie să menționez că la vremea aia nu era segregare etnică între români și maghiari, ci erau doar adolescenți care ascultau rock. În acest sens, principalul criteriu de selecție era muzica pe care o ascultai. Eu am plecat de la povestirile lor. Am găsit foarte multe deocumente, fotografii și scrisori pe care și le trimiteau, de exemplu, cei care plecau în armată. În această cutie de beton a cartierelor e o lume fantastică unde am descoperit foarte multă poezie. Bineînțeles că ei se mai îmbătau, dansau pe mese, mai spărgeau câte ceva, făceau tot felul de lucruri teribiliste prin care sfidau tot.

Rep.: Personajele cărții v-au pus la dispoziție aceste materiale?

D.G.: Da.

Rep.: Sunt cunoștințe ale dumneavoastră din perioada respectivă?

D.G.: Da, sunt prieteni de-ai mei. Eu nu fac parte din aceeași generație, sunt între 7-10 ani diferență între noi. Pe unii i-am cunoscut ulterior și ne-am împrietenit foarte tare. Socializând pur și simplu într-o seară în care ne depănam amintiri din perioada respectivă, ne-am arătat fotografii și tot mai multe scrisori în română și maghiară. Eu am ficționalizat totul: am făcut un text din cinci monoloage, am contopotit acolo 7-9-10 personaje care când toți e unul, când unul e toți. Am introdus și numeroase replici din diverse întâmplări, tot ce mi se părea cu adevărat ieșit din comun.

Rep.: Autoarea nu este un personaj la rândul ei?

D.G.: Nu, absolut deloc. Dar eu m-am îndrăgostit foarte tare de adolescenții ăștia care de foarte multe ori erau privați de informații, nu aveau nici acces la televizor și reviste, poate doar la câte ceva venit din Ungaria, o casetă sau un disc. Mi se părea foarte tare dorința lor de a vedea alte culori și alte lumi, era un mare strigăt. Câțiva care sunt din generația mea sau chiar mai mari cu 4-5 ani decât mine locuiau și în alte părți ale orașului. Erau și în Dâmbu, de exemplu. Eu am ales câțiva fiindcă doar pe ei îi cunoșteam. Dar erau mulți, reprezentau un adevărat fenomen.

Rep.: Nu se aflau sub observația autorităților?

D.G.: Ba cum să nu? Erau foaret multe incidente cu miliția. Cu Securitatea nu, fiindcă nu reprezentau chiar așa un pericol. Eu, vrând să fac un text de ficțiune pe tema asta, am zis că hai să fac o carte de artist. Am fotografii foarte faine, am scrisorile astea care arată și grafic senzațional, și am realizat lucrarea. Nu am intenționat să fac un documentar fiindcă nu vreau să fixez cronologic toate evenimentele. Pe lângă asta, amicii mei n-ar fi fost dispuși la așa ceva și o parte dintre ei nici acum nu sunt încântați. Inițial, au înțeles că vreau să fac o carte, dar apoi a venit expoziția și nominalizarea și au rămas uimiți de amploarea căpătată.

Rep.: În ce tiraj a ieșit cartea?

D.G.: Inițial a ieșit în două exemplare. Am zis că nu vreau mai mult. Pe urmă, Alina Nelega, foarte entuziasmată, mi-a oferit o finanțare din partea Teatrului Național ca să fac o expoziție. Aceasta a avut loc în noiembrie 2016, la Sala Parking, și a fost o expoziție foarte mare, cu obiecte ale lor, cu scrisori și fotografii în original, în număr de cel puțin șapte ori mai mare decât în carte. Cu ocazia asta am mai scos vreo 10-15 cărți ca să-i răsplătesc măcar simbolic pe generoșii mei contributori.

Andrei VORNICU