Să îți fie drumul luminat, Elena!

Stau de câteva ore și încerc să mă împac cu vestea morții Elenei, pe care am primit-o ca pe o întrebare. Apoi ca pe o sentință.
Nu mai știu cum am cunoscut-o pe Elena Pop, cui îi pasă, de altfel? Era, asta știu, în perioada TTM. Îmi spunea Luigia și așa am rămas, mă amuza cum suna și nu am corectat-o.
Am întâlnit-o prima dată, față în față, când și-a adus băiatul, pe Alex, la Aventura jurnalistică, un proiect al lui Eliodor Moldovan. Alex era pasionat de fotografie, karting, pictură… Elena era pasionată de pictură, de copii… Era mai cunoscută în Italia decât acasă. Italienii o premiaseră de câteva ori, la noi încerca să își croiască un drum. Avea proiecte pentru copiii cu cancer, cărora le aducea zâmbetul prin descătușarea aceea prin pictat, așa cum aveam să o descoperim și noi, era atentă la detalii și sensibilă – îmi amintesc de acei copii pe care i-a găsit într-o iarnă într-o cocioabă și i-a ajutat… Ar fi multe de scris.
La început nu prea înțelegeam ce e cu ea și ce vrea de la mine. Eram distantă. Deformația asta profesională păcătoasă de când scriam ceva investigații, iar paranoia o purtam cu mine ca pe un veștmânt care să mă apere. M-a ținut o vreme distanța asta, deși povesteam sporadic în spațiul virtual.
Am apucat ca la un moment dat să povestesc câteva ore, într-o iarnă, într-unul din birourile de la Zi de Zi. Pe la sfârșitul lui 2015… A fost prima și ultima mea discuție amplă cu Elena față în față. Nu știu dacă am mai spus cuiva despre povestea noastră serioasă și ușor tristă. Nu am devenit prietene bune care își spuneau de toate, însă țineam o legătură vie pe FB, discuții despre Alex, expoziții, proiecte, multe drumuri se rostologeau pe messenger, acest înlocuitor imperfect de viață reală.
Când m-am apropiat de mama lui Denis, Elena, impresionată de suferința copilului și lupta prietenei mele, s-a oferit să picteze pentru el, iar suma din vânzarea tabloului să o doneze familiei acestuia. Ceea ce s-a întâmplat.
Pentru mine, la fel de important a fost că Elena a apărut într-o zi cu pensule, pânză și culori în redacție și ne-a pus să pictăm. După cum simțim. A fost unul dintre cele mai vesele momente dintr-o zi la Zi de Zi. Niște adulți, cum vrem să ne tot credem pierzând sclipirea aceea de copilărie, care se codeau la început, ne-am jucat de-a pictatul. De atunci nu m-am mai jucat cu pensulele.
Ultima dată ne-am întâlnit la ziua Andradei, în aprilie anul acesta. Nici nu bănuiam că va fi un definitiv ultima dată.
M-am uitat azi buimacă la conversațiile din ultimii ani și am citit ce îmi scrisese la un moment dat: aștept un rezultat… Nu i-am dat atenție atunci, cum nu dau atenție, poate, multor lucruri pentru că am impresia că le pot lăsa pe altădată și că întotdeauna este un mâine…
Nu sunt cu marile cuvinte și nici nu știu ce să spun în astfel de momente, cel mai bine îmi scapără: Mă-sa în ea de viață care pentru unii e atât de scurtă.
Să îți fie drumul luminat, Elena! Condoleanțe familiei!

(L. V.)