Anul destinderii noastre

Într-o zi am discutat cu un prieten despre greutăţile mentale pe care le întîlnim în viaţa de zi cu zi. Ce ar trebui făcut pentru ca ele să devine mai laxe, mai elastice, mai nonşalante?

Mi-a venit o idee. Ce ar fi să propunem un concurs de statui care să aibă ca temă martie 1990? Nu avem bani de aşa ceva, de aceea şi ideea e atît de năstruşnică.

Concursul ăsta ar fi ca un test pentru mentalităţile ambelor naţiuni. Oriunde mă uit, cred că multe jurii s-ar putea organiza din inşi care ar da premiul pentru o statuie care ne prezintă ceva biruitor. Sau pe cineva. În oricare dintre cazuri, ar fi o statuie accentuat etnică care stipulează cine este vinovatul, şi cine este învingătorul moral. Mulţi artişti nu s-ar putea rupe de ideile lor preconcepute.

Or, eu cred că războiul ăsta tardiv şi-ar anunţa sfîrşitul cu o operă plastică care nu şi-ar propune aşa ţeluri încuiate. Visez o statuie ca Laocoon şi fiii săi, în care suferinţa este esenţială, nu victimizarea. Sau ca Poarta infernului de Rodin, pe care trebuie să-i mulţumesc prietenului amintit pentru că el mi-a atras atenţia asupra ei.

Se apropie centenarul Trianonului şi deja am început să ne fîstîcim, să ne ambalăm, să ne întoarcem în sertarele şi cuştile din care nici n-am ieşit poate, a românului de român şi a maghiarului de maghiar. Trăim de parc-am trăi în nu ştiu ce cîntece de vitejie. Ne definim prin identităţi rigide, de parcă am fi betonaţi în ele. Ne amintim de suferinţă nu pentru a o înţelege, ci pentru a ne întări dreptatea. Nu suntem oamenii nuanţelor; mai mult, ne gîndim că nuanţa este trădarea însăşi.

Ne îndepărtăm de suferinţa universală a omului pentru nişte suferinţi individuale. Aruncăm cu experienţe personale care închid mereu cîte o poartă.

Multe semne prevestesc că se apropie anul vrajbei noastre. Oare de ce ne place atît de mult să trăim în tensiune, provincialism, încrîncenare? Lansez un apel pentru anul destinderii noastre. Nu intraţi în panică, vă rog.

Péter Demény