INTERVIU. Scriitoarea Ioana Nicolaie: „Cred foarte mult în literatura pentru copii, mi se pare că de-acolo începe totul.”

Ioana Nicolaie a cucerit treptat, dar incontestabil lumea literară prin poezie, mai apoi prin literatură pentru copii, și a culminat în ultimii ani cu proză. Ultima apariție bibliografică, romanul „Pelinul negru”, a impus-o ca o autoare de mare finețe stilistică, posedând o remarcabilă acuitate psihologică și o apetență pentru poveștile care transmit emoții într-un mod direct și pur.

Autoarea a fost prezentă la cea de a IV-a ediție a Salonului de Carte Bookfest Tîrgu Mureș, unde a vorbit despre carte alături de Andreea Răsuceanu și Alexandru Cistelecan. Înainte de eveniment am petrecut 12 minute fermecătoare în care am povestit în special despre universul în care Ioana Nicolaie se simte cel mai confortabil: cel al copilăriei.

Am rugat-o să aleagă o singură carte pentru copii preferată, iar Ioana Nicolaie a ales „Aventurile lui Huckleberry Finn”: „Nu pentru că ar fi singura, ci pentru că atunci când am citit-o a însemnat foarte mult pentru mine, și pentru că acuma mi se pare o carte esențială, o carte extraordinară de literatură foarte puternică.”

Reporter: Care a fost sentimentul care v-a încercat după ce ați încheiat lucrul la „Pelinul negru”?
Ioana Nicolaie: A fost foarte interesant pentru că era atât de apăsătoare experiența scrierii încât n-am putut să scot cartea din computer. Am ținut-o acolo încă trei luni până când am putut s-o arăt primului cititor (Mircea Cărtărescu, n.r.). După ce s-a întâmplat asta, am știut că acum este pe cont propriu, trebuie să meargă singură, să-și ducă mesajul cât mai departe și la cât mai multă lume. Este povestea unei fetițe dislexice, născute la doar câteva luni după accidentul nuclear de la Cernobîl. Sigur va fi cumva ca acea hârtie scrisă cu cerneală simpatică pe care se vede deodată textul, text care poate fi înțeles în sfârșit de foarte mulă lume, oameni care au fost victime neștiute, necunoscute, fără ca ei înșiși să își dea seama, ale acelei tragedii.

Rep.: Ați mai lucrat mult la manuscris după ce l-ați scos la lumină?
I.N.: Nu, după aceea a ajuns la editură și a ieșit în câteva luni fiindcă durează puțin procesul de publicare. N-a mai fost mare lucru de făcut, dar a fost totuși ceva esențial ce am făcut, și anume: am schimbat titlul. Cartea este structurată inițial pe două cuvinte pe care cititorul nu va ști de unde să le ia: „druga” și „tutuana”. Sunt cuvinte neobișnuite; cel de al doilea, „tutuana”, este un cuvânt inventat. „Druga” este un cuvânt care există regional în zona în care m-am născut, Bistrița-Năsăud, și acest cuvânt era folosit de bunica mea. Nu l-am mai auzit nicăieri în altă parte, dar avea un sens foarte precis. De exemplu, îmi spunea: „Ești ca o drugă!” când voia să spună „Ești neîngrijită, ești neatentă cu tine, în general arăți rău și te porți urât.” N-am mai auzit ulterior cuvântul. Căutat în dicționar, el poate fi găsit, dar înseamnă cu totul altceva. Aceste două cuvinte au sens în economia cărții pentru că ele sunt numele a două păpuși pe care copilul, fetița dislexică Agustina, le avea: una era bună și frumoasă și perfectă, în rochiță strălucitoare și pantofi de aur, și asta se numea Tutuana, și cealaltă, dimpotrivă, era din cârpe mânjite, era distrusă, și asta era Druga. Iar fetița își dorea foarte mult să fie o tutuană și nu o drugă. Cartea s-a numit inițial Druga, a fost titlul cu care a plecat către editură, dar pentru că sonoritatea era prea agresivă și cuvântul era și prea straniu, am decis până la urmă să numesc cartea „Pelinul negru”. Titlul fusese oricum o variantă de lucru pentru că Pelinul negru înseamnă în traducere exact Cernobîl.

Între inocență și pierderea stimei de sine

Rep.: Am observat că devine tot mai vizibil în mass-media fenomenul numit în engleză bullying, și care nu și-a găsit încă un echivalent românesc. Dumneavoastră lucrați în învățământ, ce părere aveți despre acest fenomen?
I.N.: Cred că dintodeauna a existat. Eu traduc cuvântul prin „hărțuire”. Întotdeauna au existat copii hărțuiți, întotdeauna în grupuri umane există acel invidid marginalizat. Dar în lumea copiilor totul e mult mai direct, mai nemediat și, într-un fel, mai traumatic, fiindcă ei sunt ființe în devenire și orice lucru rău care li se spune se adâncește pe ei asemenea unei răni. Prin urmare, povestea asta cu bullying-ul este foarte acută. În cartea mea este foarte importantă. Dumneavoastră ați nimerit una dintre tensiunile cărții: pierderea stimei de sine. Cum se întâmplă asta? De ce un copil care se socotește aidoma celorlalți copii – este întru totul întreg și nu-i lipsește nimic, din punctul lui de vedere, se percepe așa cum trebuie să se vadă orice copil – devine treptat un copil făcut praf și pulbere, făcut din așchii și din durere? Ei, lucrul acesta se întâmplă pentru că cei din jur mereu îi atrag atenția și îi spun: „Ești prost, ești tâmpit, nu ești bun de nimic.” Agustina, personajul meu, rămâne de trei ori repetentă în clasa I. Și punctul de vedere al poveștii este subiectiv, adică intru în mintea personajului și construiesc literar toată drama lui, din interiorul ei. Lucrurile se mai schimbă puțin când ajunge la o școală specială. Jumătate din carte se petrece într-o instituție pentru copii cu nevoi speciale, și acolo este absolut teribil pentru că sunt alăturați copii cu handicap fizic, copii cu handicap psihic, copii cu boli foarte diverse, și sunt puși să conviețuiască în aceleași dormitoare și aceleași săli de clasă. Sunt peste o sută de pagini despre această școală și despre ce trăiește copilul în acest mediu.

„Editurile au început să mizeze pe literatura pentru copii.”

Rep.: Cum vedeți piața de carte pentru copii?
I.N. (zâmbește): Ce frumos că ați citit despre asta! În primul rând, cred foarte mult în literatura pentru copii, mi se pare că de-acolo începe totul. E ca acel sâmbure pus în pământ, și de acolo poate să iasă un copac extraordinar. Dacă tu nu pui sâmburele niciodată, nu va ieși niciodată copacul. Noi, timp de douăzecei și ceva de ani, nu am publicat literatură pentru copii, editurile s-au ferit să o facă. A fost foarte complicată și dureroasă revenirea pentru că s-a tăiat o tradiție și a existat pur și simplu un hău neumplut de nimic multă vreme. Îmi amintesc că acum vreo 10 ani nu existau cărți obișnuite cu care generațiile mai vechi au crescut, precum basmele tradiționale românești. Nu mai erau reeditate decât cel mult în ediții deosebit de ieftine, total neprietenoase și total perdante în competiție cu cartea străină care se traducea foarte mult. Se traducea foarte mult Disney, de exemplu, dar carte originală nu era. Acum lucrurile nu mai stau așa și, de ceva timp, mai multe edituri au început să mizeze pe literatura pentru copii. Editura Arthur este cea care a impus pe piața românească mari autori. A tradus scriitori ca Roald Dahl, de exemplu, care nu erau cunoscuți înainte, au completat potretul lui Michael Ende și a altor autori uluitori, pentru copii. Editura Arthur scoate niște ediții foarte frumoase și a reușit să facă un program coerent pe literatura română, vrea să publice cărți scrise de autori români. Sunt cărți foarte frumoase, de la „Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc” a lui Florin Bican, până la „O istorie secretă a Țării Vampirilor” de Adina Popescu. Se scot deja mereu cărți noi. Îmi mai vin în minte „Istoria lui Răzvan” de Horia Corcheș și „Olguța și un bunic de milioane” a lui Alex Moldovan. Sunt câteva cărți foarte bune care acum ajung la copii, și acestea arată și foarte bine grafic. Sunt deodată cooptați artiștii vizuali, au ce să facă, își folosesc abilitățile și realizează minuni din formă și culoare.

„O carte pentru copii se scrie la fel de greu ca o carte pentru oameni mari.”

Rep.: În ce stadiu se află viitoare dumneavoastră carte pentru copii, „Vertijia”?
I.N.: Vreau foarte mult să continui ultima carte a mea de literatură pentru copii. Până acum am scris trei cărți pentru copii. Am început cu un mic ciclu în care personaj e Arik, protagonistul a două cărți: „Aventurile lui Arik” și „Arik și mercenarii”. Aceste volume sunt feerii în versuri și au ca public țintă copilul cam până în 7-8 ani. Pe urmă am scris un fantasy la care eu țin foarte mult și care se numește „Ferbonia”. Mi se pare o carte simpatică, nu neapărat fiindcă am scris-o eu, ci pentru că e foarte bine ilustrată. Artista vizuală Anca Smărăndache a făcut o treabă bună. Mi-am dorit mult să continui proiectul acesta pentru că îmi lăsasem eroii suspendați undeva într-un spațiu necunoscut, și acum lucrez într-adevăr la un volum numit „Vertijia”. Este pauza mea de după „Pelinul negru”, dar în același timp nu este pauză pentru că o carte pentru copii se scrie la fel de greu, este la fel de solicitantă ca o carte pentru oameni mari. „Pelinul negru” a presupun un alt tip de raportare emoțională. În cărțile pentru copii e mai bine: ești foarte vesel, ești foarte vioi, e altceva. Acum sunt destul de adânc în „Vertijia” și aș fi vrut să o termin de fapt până acum, în septembrie, pentru că eu lucrez verile, fiindcă în restul anului am o viață foarte aglomerată și nu am niciodată timp de lucru pentru proiectele mele. E rău că n-am reușit să termin cartea, fiindcă știu că va mai ține o vreme până când o să pun punct, dar e o lume interesantă, cu povești interesante, și îmi place să stau pe-acolo.

Andrei VORNICU