Decalog şi dialog. Ortodoxia şi Educaţia

Pentru că pe 5 octombrie a fost sărbătorită Ziua Mondială a Educației, credem că sunt necesare o serie de precizări în legătură cu importanța pe care educația creștină a avut-o și cu siguranță o are în procesul de formare al copiilor și al tinerilor noștri.

Poate că este necesar să reamintim că acest factor, împreună cu familia și școala funcționează pe principiul complementarității, având drept unic scop formarea de oameni în sensul cel mai larg al cuvântului, adică de persoane înzestrate cu abilități practice care să le permită integrarea în societate, dar și cu un profil moral puternic care să le confere autoritatea necesară în relația cu semenii. Unul din punctele comune ce caracterizează atât familia cât și Biserica și școala este educația. Ce înseamnă de fapt a educa? Verbul latinesc educo exprimă acțiunea de a scoate din, a ridica, deci prin procesul de educare se urmărește scoaterea omului din necunoaștere și ignoranță și introducerea sa în universul cunoașterii.

Dar cine este îndreptățit să facă acest lucru? Sigur că ne vom gândi la părinți, la profesori și chiar la preoți. Toți aceștia sunt beneficiarii unui mandat divin în acest sens, încredințat prin vocea Sfântului Apostol Pavel care afirmă că învățătorii se află pe un onorant loc trei între demnitățile citadine: pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni…(I Corinteni 12,28).

Observați că învățătorii sunt mai importanți decât cei ce fac minuni, decât cei ce au darul vindecărilor și decât cârmuitorii. Dar în același context același apostol se întreabă retoric:oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci? Oare toți învățători? Evident că nu. Deși în antichitatea greco-romană oficiul de învățător era asigurat de sclavi, care se numeau pedagogi, Platon recomanda ca aceștia să fie nu doar foarte cultivați, ci și să aibă o statură morală ireproșabilă, idee pe care o vor dezvolta și Părinții Bisericii din primele secole. La confluența dintre secolele II-III d.Hr. Clement Alexandrinul scrie o lucrare impresionantă intitulată Pedagogul, în care subliniază că Hristos este Pedagogul Suprem și, ca atare, modelul prin excelență pentru toți ceilalți învățători. Așadar cine dorește să fie un dascăl desăvârșit trebuie să-l urmeze cu încredere și convingere și nu va greși.

Revenind în contemporaneitate observăm o oarecare deviere a scopului final al educației, motivat (se spune) de condițiile socio-economice actuale care par să impună aptitudinile și abilitățile în detrimentul caracterului. Dar ce reprezintă, de fapt, caracterul? Este foarte interesantă etimologia acestui termen: grecescul haractir desemnează o încrustătură, o adâncitură sculptată, o formă dăltuită, așadar o amprentă de neșters pe care cineva, în speță educatorul, și-o așează pe învățăcelul său. Poate nu este de neglijat nici faptul că în limba slavonă termenul educație este redat prin cuvântul obrazovenie de la care provine românescul obraz. Deci finalitatea educației este aceea de a-i conferi omului un nou chip sau, mai corect, de a-l șlefui pe cel existent. Prin prisma ortodoxiei, educația vizează dobândirea înțelepciunii, ca vector indispensabil spre celelalte virtuți, cu precizarea că nu putem pune semnul egalității între înțelepciune și inteligență pentru simplul fapt că inteligența este nativă, în timp ce înțelepciunea se cultivă. Și cu cât începem cultivarea ei mai devreme, cu atât mai bine. Badea Cârțan, țăranul care s-a dus pe jos la Roma ca să vadă Columna lui Traian, spunea că educarea unui copil începe cu douăzeci de ani înainte de nașterea sa și avea perfectă dreptate.

Înțelepciunea este, deci punctul terminus al educației, și cel mai important câștig al său. Tocmai de aceea înțeleptul Solomon afirma: Fericit este omul care a aflat înțelepciunea… Căci dobândirea ei este mai scumpă decât argintul și prețul ei este mai mare decât al celui mai curat aur.(Pildele lui Solomon 3,13-14).

Preot Daniel COTA