Acesta nu e Kafka – „Procesul“ la Festivalul Național de Teatru

„Procesul“ este una dintre cele mai importante opere din literatura universală și, prin asta, sursă de inspirație pentru numeroase adaptări teatrale și cinematografice, printre altele. Senzația de alienare, de absurd existențial și de incapacitate de (auto)depășire exprimate de literatura kafkiană au fascinat atât creatorii, cât și publicul.

Naționalul clujean a prezentat în cadrul Festivalului Național de Teatru propria versiune realizată de regizoarea Mihaela Panainte, o adaptare ambițioasă și îndrăzneață, dar, din păcate, falimentară la toate capitolele. După vizionarea spectacolului mi-am alocat un răstimp destul de lung de reflecție ca să mă conving că impresia cu care am ieșit din sală nu a fost doar o părere, însă în pofida tuturor încercărilor de a fi indulgent, nu am reușit să empatizez cu acest demers teatral.

Povestea este binecunoscută: funcționarul bancar Josef K. se pomenește într-o dimineață arestat pe nepusă masă de doi indivizi amorfi fără a i se comunica motivul. Personajul, mărunt prin natura și profesia lui, va fi implicat în continuare într-un nesfârșit șir de situații din ce în ce mai absurde, în care cazul său este pasat mereu mai departe altor funcționari care nu știu niciodată mai mult decât li se comunică, anulând din start orice tentativă de comunicare și, deci, de raționalizare a întregului proces. Insolitul poveștii este, însă, înfățișat în cheie grotescă, exagerată, care nu exprimă nici mister, nici adâncime, ci doar o platitudine stridentă. Personajele concurează în declamații, gesturi lipsite de motivație și stridență verbală. Se vorbește tare, se urlă mult, se gesticulează abundent, dar degeaba. Regizoarea, care a făcut asistență la marele regizor Silviu Purcărete, a preluat de la acestaînclinația către tablouri dinamince, cu personaje colective și imagini stilizate, doar că nu a reușit să surprindă nici esența scenelor, nici valoarea lor estetică, și nici motivația. Numeroase personaje apar în varii momente pe fundal, se mișcă în reluare, mai mută câte un obiect sau înțepenesc în atitudini hieratice, dar tot efortul este inutil fiindcă nu aduce nimic nou poveștii, nu îi subliniază nici o valență și nici măcar nu arată bine. Arată a mimetism nereușit și amatoricesc.

Povestea se încâlcește atât de tare, iar personajele devin atât de ostentativ-bizare, încât își pierd orice valoare psihologică sau metaforică și cad în derizoriu. Rămâne în picioare doar ideea că personajul principal (interpretat de Ionuț Caras, a cărui voce și mișcare scenică au potențial, dar rămân doar în stadiul de simulări lipsite de conținut)devine din ce în ce mai frustrat și se mai eliberează urlând.

Deși numele lui Helmut Stürmer pe afiș ar trebui să reprezinte o garanție a calității, scenografia dezamăgește prin lipsa de inventivitate și de expresivitate. O schelă de dimensiuni mari delimitează scena de avanscenă, dar singura funcție pare a fi aceea de a obtura prin gratiile și plasele sale din sârmă cea mai mare parte a scenei, și de a oferi puncte de sprijin unor personaje care se cațără pe aceasta fără un motiv clar. În fundal, un zid pe care sunt zugrăvite niște personaje ce se vor anonime, cu fețele și mâinile decupate, astfel încât să permită actorilor vizibilitate dindărătul acestuia, arată ca o piesă dintr-un spectacol de final de an al unei facultăți de teatru mediocre. Din punct de vedere auditiv, efectele sonore care mai marchează pe alocuri unele momente sunt efecte de ecou și distorsiuni care, în loc să neliniștească și să accentueze un tip anume de atmosferă, imprimă o monotonie zgomotoasă și iritantă.

Se înțelege cu oarecare efort care sunt intențiile regizorale, însă intenția capitulează în fața inadecvării. Pare genul de spectacol care este făcut în întregime din energii care se resping, de către oameni care nu cred în el. Actorii par forțați să joace, iar publicul pare forțat să asiste. În mod paradoxal, singurul aspect pe care nu aș putea să îl amendez e faptul că nu m-am plictisit. Întreaga reprezentație nu durează mai mult de 90 de minute, dar ar fi suficiente și primele 10 ca să fie clar că „Procesul“ e un proiect ratat.

Este elocventă în sensul celor spuse mai sus interacțiunea lui Josef K. cu o prostituată care, îmbrăcată sumar și topless sub o uriașă blană artificială, îl seduce și respinge consecutiv pe acesta, vorbind când pe un ton suav, când într-un horcăit grotesc și penibil. Maniera intepretării feminine pare copiată după cea a lui Mefisto din „Faustul“ purcăretian, doar că Ofelia Popii o făcea cu o extraordinară artă, finețe și echilibru, pe când aici este doar o exhibare vocală și corporală vulgară.

Îmi e greu să îmi explic de ce spectacolul este un eșec cap-coadă, fiindcă acest fapt este atât de pregnant încât pare voit. Ritmul alert este în general bun, însă supsaraturat cu stridențe și agitație inutilă. Opera lui Kafka este una a tăcerii semnificative, a unui tempo constant, dar mediu, a permanentei tensiuni provocate de amenințări care nu se concretizează imediat. Adaptarea de față propune, în mod evident, o versiune personală, ceea ce e acceptabil, doar că e total neinspirată.

Probabil că o mare parte din punctele slabe ar fi putut fi omise dacă spectacolul ar fi produs măcar o minimă emoție, dacă se simțea o dramă autentică palpitând sub stratul de spoială, și dacă s-ar fi stabilit o oarecare empatizare cu personajul principal. Din păcate, acesta ramâne un personaj de carton, la fel ca și celelalte, iar spectacolul este un exemplu de teatru mort. Probabil cel mai mare regret pe care mi l-a produs vizionarea a fost că publicul pentru care această adaptare a reprezentat primul contact cu opera lui Kafka ar putea fi îndepărtat în acest fel complet de acesta, și ar fi o mare pierdere.

Cred că distribuția este capabilă de performanțe superioare acestei producții, și sper că regizoarea a fost doar într-o pasă proastă. „Procesul“, însă, rămâne fals, necredibil, și o pierdere de timp.

Andrei VORNICU