FNT: Când Zholdak montează / Ibsen explodează

Controversatul și iconoclastul regizor ucrainean Andriy Zholdak a pus în scenă „Rosmersholm“ de Ibsen la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, iar spectacolul a fost selecționat în cadrul Festivalului Național de Teatru. Regizorul a fost implicat la premiera clujeană a spectacolului într-un scandal mediatizat în lumea teatrală, fiind acuzat că a pălmuit-o pe una dintre actrițe în timpul pauzei, cu scopul de a-i stimula energiile creatoare (conform unei scene similare din spectacol). Reputația nu tocmai finuță pe care și-a creat-o omul de teatru, atât prin atitudinea la repetiții, cât și prin caracterul radical al creațiiilor sale i-au adus atât ovații, cât și detractări pătimașe. De această dată, se pare că numărul simpatizanților a fost în minoritate: în pofida unui număr generos de studenți și de spectatori fără bilet cărora li s-a permis accesul la reprezentația din Sala Atelier a Teatrului Național București, sala nu a fost plină decât pe jumătate, iar la pauză (după circa două ore din cele peste trei și jumătate, cât a durat spectacolul) numărul de spectatori s-a redus și mai mult.

Am intrat la spectacol lipsit de orce fel de prejudecăți, și nu mi-a părut rău deloc. Zholdak a realizat un spectacol lung, în care parcă a încercat să epuizeze la nivel ideatic și emoțional fiecare moment, scenă și replică în parte, să golească treptat personajele de tot conținutul lor, printr-o uimitoare combustie scenică, și să își asalteze spectatorii cu o desfășurare de forțe impresionant înscenată.

Spectacolul începe într-un ritm lent, de atmosferă atent compusă prin lighting-design, coloană sonoră ambientală, și ritm realist, ca un decupaj din viața cotidiană. Incipitul este înșelător fiindcă, deși mustește de tensiuni latente și de mister, lasă cu greu să se întrevadă lanțul de explozii ce vor urma cu precădere în cea de-a doua parte. Deși maniera lasă impresia unui naturalism autentic, spectacolul va vira frecvent în bucle în care anumite momente se amplifică de parcă ar fi puse sub microscop, iar gesturile devin grotești, de o intensitate greu de suportat. Din acest punct de vedere, producția abundă în conflicte viscerale, în scene de o carnalitate și agresivitate șocante, dar și în nebunie dezlănțuită care va sfida în primă instanță logica. Sensul spectacolului este dat de meandrele psihice ale unor personaje descentrate, deposedate de sensul vieții. Rebekka West (interpretată magistral de către Éva Imre) și-a pierdut capacitatea de a iubi exact în momentul în care dragostea la care aspira se concretiza în fața ei, pastorul Johannes Rosmer (Balázs Bodolai, la rândul său excepțional) își pierde credința în Dumnezeu și, prin extensie, în sine însuși și în destinul său, Kroll (Gábor Viola) vădește pulsiuni psihotice extraordinar concretizate într-o scenă memorabilă în care o agresează pe Rebekka folosind ca recuzită un serviciu de ceai care va sfârși în țăndări, iar Madam Helseth (Gizella Kicsid) apare ca un factor de normalitate singular care dă un strop de coerență unui univers care gravitează în jurul morții Beatei, figură virginală a cărei dispariție prematură a atras celelalte personaje într-o spirală descendentă care va sfârși, inevitabil, în dezintegrare.

Unitar din punct de vedere stilistic, mizând pe un decor care se deteriorează vizibil (uneori cu aportul personajelor, care distrug obiecte, sparg tacâmuri, izbesc uși) sau este golit în partea a doua, brăzdat de lumini și umbre în acord cu oscilațiile energiilor scenice, spectacolul acordă prioritate actorilor a căror prezență devine, prin intensitatea jocului, dezlănțuirea emoțională frizând pateticul, dar evitându-l milimetric, și forța de expresie, o experiență copleșitoare. Producția conține numeroase ambiguități, specifice regizorului, momente dilatate aproape până la exasperare, replici rostite în mod obsesiv-compulsiv care forțează limitele rezistenței publicului, dar îmbogățesc textul cu valențe nebănuite, de o mare adâncime, și pune la încercare capacitatea generală de a suporta a privitorului.

Este memorabilă scena în care personajele iau masa, din momentul în care menajera toarnă supa în farfurii, și până când din cele așternute pe masă nu mai rămâne aproape nimic (mă refer la veselă și tacâmuri, dar și la mâncare), sunt memorabile scenele lubrice ale Rebekkăi, în care complexul de vinovăție se deghizează în pasiune dezinhibată și viceversa, și este copleșitoare scena de la final în care Rebekka este îndemnată să se arunce pe fereastră, iar aceasta eșuează după câteva tentative devenite tot mai chinuitoare (atât pentru aceasta, cât și pentru public).

Spectacolul este lung, prea lung din punctul meu de vedere, unele scene sunt extinse în mod exagerat, iar multe dintre reacțiile personajelor sunt greu de justificat din punct de vedere rațional. De asemenea, atmosfera generală este apăsătoare și greu de asimilat. Dar jocul actoricesc de mare intensitate, ireproșabil asumat și de dimensiuni sufleteși colosale, laolaltă cu un acut simț al disoluției și o viziune extraordinar de puternică a idiosincraticului regizor transformă această prăbușire în infernul minții umane într-un zbor neîntrerupt către autodepășire prin chin și voință de izbăvire.

Probabil că „Rosmersholm“ va plăcea (în sensul tradițional al termenului) la puțină lume (deși oricine vrea să vizioneze o piesă de Ibsen știe ce îl așteaptă, în principiu), dar efectul pe care îl va produce va fi de lungă durată și va eclipsa multe alte spectacole prin unicitatea unei emoții pure, convulsive și profund umane.

Pentru mine, întâlnira cu Zholdak e un pariu câștigat și, precum relația cu extraordinara operă a unui omolog din zona filmului, danezul Lars von Trier, e o întâlnire dureroasă, dar profund (ă și) necesară. Ambii artiști schimbă ceva în structura ta interioară, te lasă uimit în fața miracolului de a fi și îți dezvăluie, în urma unui contact aproape traumatic, geometria întunecată și plină de asperități a geniului uman.

Andrei VORNICU