Crista Bilciu a devenit un reper al teatrului independent românesc după mai mult de 10 ani în care a experimentat limbaje teatrale variate, a format mulți actori tineri, a învățat de la regizori celebri, și și-a creat un stil personal recognoscibil. Personalitate artistică complexă, regizor, dramaturg, poet, artist plastic și om aflat într-un continuu proces de autodepășire, Crista Bilciu a plecat din Târgu-Mureș ca să cucerească Bucureștiul, iar acum spectacolul „Pe jumătate cântec“ (Producție a Teatrului de Foc), interpretat de Anda Saltelechi, se joacă în cadrul Festivalului Național de Teatru (sâmbătă, 28 octombrie, ora 22.00 la Sala Studio a Teatrului Odeon, și duminică, 29 octombrie, în același loc, de la ora 21.00), fiind deja selecționat în 12 festivaluri naționale.
Cu ocazia participării la importantul festival de teatru din capitală, am povestit cu artista despre traseul ei de până acum, aspirații și împliniri, lăsând să se întrevadă printre cuvinte enormele sacrificii depuse în slujba unei pasiuni mistuitoare.
Reporter: Participi la FNT de 13 ani în calitate de spectator, iar acum participi în premieră în calitate de regizor (deși „Nostalgia 53“ a participat la secțiunea off în urmă cu câțiva ani). Cum percepi această fericită schimbare de poziție?
Crista Bilciu: Visele mele de a face teatru se leagă foarte mult și de FNT. M-am mutat la București într-o toamnă, acum 12 ani și tocmai urma să înceapă FNT, chiar în timp ce eu descopeream orașul și un stil nou de viață. Și toată aglomerarea aceea de spectacole din toate părțile țării și ale lumii, toate personalitățile teatrale strânse la un loc, mă amețeau. Regizori celebri, despre care învățasem la școală; cei mai mari actori, pe care înainte îi vedeam doar la televizor –acum puteam să-i cunosc pe toți la conferințe și lansări de carte. Să văd actorii fără mască a doua zi după ce îi văzusem pe scenă și să văd regizorii, pe cei mai mari, zâmbind emoționați înaintea spectacolului. Am alergat din teatru în teatru, la toate spectacolele și mi-am dorit din toată inima să ajung într-o zi să fiu ca ei, printre ei. Pentru mine FNT este special și pentru că, la una dintre ediții, mi-am luat inima în dinți și, după o conferință susținută de dl. Purcărete, am avut curajul să mă duc la dumnealui și să îi spun că aș vrea să îi fiu ucenic, iar de acolo s-au legat trei asistențe de regie, care mi-au schimbat felul de a înțelege teatrul. Tot unei ediții FNT îi datorez întâlnirea mea cu dna Sanda Manu.
Acum, la FNT, mă uit în jurul meu și văd o mare parte dintre oamenii de teatru la care mă uitam cu sfială acum 12 ani, pe vremea când eram doar o fată speriată din provincie – îmi amintesc și chipul multora care s-au retras sau au abandonat: actori, studenți, critici. Însă sunt mulți care au rămas, de ani de zile, pe metereze. Iar faptul că oamenii aceștia, pe care îi admir de multă vreme, știu acum cine sunt eu și vin să mă felicite pentru spectacolul meu sau îmi spun că vor neapărat să îl vadă, înseamnă foarte mult pentru mine. Mă simt ca într-o mare familie teatrală. Și mă și sperie puțin treaba asta, pentru că acum simt că se așteaptă ceva de la mine, că trebuie să dau înapoi tot ce am învățat de la ei în acești 12 ani.
„Ceea ce a schimbat selecția la FNT este că mi-a dat mai multă încredere în mine.“
Rep.: Spectacolul „Pe jumătate cântec“ s-a bucurat de o mare apreciere în rândul criticii și a publicului, dar în prezent nu are un spațiu permanent unde să se joace. Crezi că participarea la FNT și vizibilitatea pe care o oferă ar putea schimba această situație?
C.B.: Cu siguranță, selecția la FNT a schimbat multe. Pentru prima dată am primit oferte de la festivaluri, nici nu a mai trebuit să trimit eu propunerea – asta după ani de zile în care nu mi se răspundea la emailuri și nici nu se uita nimeni la DVD-urile pe care le trimiteam. Dar nu cred că selecția asta va schimba situația. Eu voi schimba situația. Muncind, insistând, luptând ca și până acum. Mereu de la capăt. Ceea ce a schimbat selecția la FNT este că mi-a dat mai multă încredere în mine. Sunt în negocieri cu un teatru pentru preluarea spectacolului nostru deja de multă vreme, dar acum nu mă mai grăbesc. Francesca își are drumul ei, iar eu am încredere că știe unde merge. Acum e timpul să o las pe Francesca să meargă, iar eu să fac un proiect nou.
„Nu vreau ca sufletul oamenilor să amorțească.“
Rep.: Ce fel de teatru îți dorești să faci în continuare?
C.B.: Învăț în fiecare zi lucruri noi despre mine. Când eram mai tânără, absorbeam orice gen de spectacol ca un burete, voiam să văd lucruri cât mai diferite, nu le judecam. Acum vreau în continuare să fac experimente, să încerc toate modalitățile de expresie, dar, în același timp, simt din ce în ce mai mult care este zona mea. Vreau un teatru în care să cred, iar teatrul în care cred spune o poveste și transmite emoție. Unii regizori fac teatru politic sau social, alții fac un fel de eseuri poetice etc. – însă eu am nevoie să fac un gen de teatru care transmite emoție. Mă îngrijorează că trăim într-o lume tot mai rece și atunci vreau să salvez așa, prin teatru, o parte din căldura sufletului omenesc. Vreau un teatru puternic vizual, o combinație de lumini, muzică, coregrafie, decor (am făcut mult teatru indepenedent, așa că m-am săturat de minimalism), dar, în primul rând, vreau un teatru cu oameni, unde personajul principal e emoția. Nu vreau ca sufletul oamenilor să amorțească.
„Teatrele ar trebui să aibă un dramaturg angajat, care să se formeze lângă scenă.“
Rep.: În film e acreditată ideea de cinema de autor, în care regizorul este și scenaristul propriilor filme. Crezi că ar trebui ca regizorul de teatru să fie și dramaturg? Sau actorul să fie și dramaturg.
C.B.: Nu. Partea bună a acestei combinații dramaturg-regizor sau dramaturg-actor este că actorul și regizorul înțeleg mai bine fenomenul scenic, ceea ce dramaturgii de birou, cei care nu prea calcă în sala de spectacol nici măcar ca spectatori, darămite la repetiții – nu prea înțeleg. Dar nu cred că e treaba regizorului sau a actorului să scrie, dimpotrivă, meseria lor e să spună povești care nu sunt ale lor, să le înțeleagă și să le interiorizeze, iar apoi să le spună. Am mai zis-o de câteva ori: teatrele ar trebui să aibă un dramaturg angajat, care să se formeze lângă scenă. Să adapteze textele altora, dar și să creeze texte originale, pentru niște actori anume. Shakespeare știa exact pentru cine scrie, la fel și Cehov, nu aveau în minte niște actori abstracți. Asta cred eu că ar funcționa cel mai bine. Eu scriu acum numai pentru că nu îmi pot permite, ca regizor independent, să plătesc texte contemporane. Aș prefera să mi le scrie cineva, iar eu să mă ocup de regie. Parcă mă bucur mai mult atunci când lucrez pe textul altcuiva, descopăr mai multe lucruri noi.
„Trăiesc foarte puțin în afara teatrului.“
Rep.: Deși Târgu-Mureș e orașul tău de reședință, București a devenit casa ta. Spune-mi cel mai frumos lucru pentru tine legat de capitală, și cel mai neplăcut/urât.
C.B.: Să știi că eu nu mai am reședința la Târgu-Mureș deja de câțiva ani, mi-am făcut buletin de București, în primul rând pentru că altfel nu puteam împrumuta cărți de la bibliotecă. Și ajung rar la Mureș, cam o dată pe an, de sărbători, când mi-e ciudă că nu pot vedea ce se mai întâmplă la teatrul din oraș. Cel mai frumos lucru legat de capitală sunt, evident, teatrele, foarte multe, de stat și independente – pot să văd alt spectacol în fiecare seară și să nu le epuizez niciodată. Când locuiam la Mureș, vedeam același spectacol și de 15 ori și erau zile triste în care nu se juca nimic. Cel mai neplăcut lucru la București? Nu cred că pot răspunde la întrebarea asta. Iubesc Bucureștiul, mi se potrivește foarte tare. Îmi plac oamenii lui activi și ambițioși, amestecul de eleganță și de bazar. Îmi plac evenimentele culturale zilnice, la orice oră. Îmi place că există o viață de noapte, că sunt oameni care ajung acasă de la serviciu seara și ies, pur și simplu, să se plimbe pe bulevard sau să stea la o terasă cu prietenii. Îmi place că există un transport de noapte, regulat. Există și lucruri care nu îmi plac, dar nimic notabil. Nu prea îmi bat capul cu ele, oricum trăiesc într-un București oarecum fictiv, teatral. Trăiesc foarte puțin în afara teatrului.
Rep.: Întâlnirea cu Anda Saltelechi a fost, în mod cert, un moment important al vieții tale. Mai ai și alte exemple similare?
C.B.: Exemple similare nu am, noi ne-am întâlnit acum vreo 15 ani, în sala de lectură a Universității „Petru Maior“ din Târgu-Mureș și, drept urmare, Anda era cât pe ce să își rateze licența în Litere. De atunci facem spectacole împreună.
Întâlniri frumoase am avut, însă, multe și mă simt foarte norocoasă pentru asta. Cu dl. Cătălin Naum de la teatrul Podul. Cu Silviu Purcărete. Cu Alexander Hausvater. Cu Sanda Manu. Uneori mă gândesc să scriu o carte despre toate întâlnirile astea care m-au format nu numai ca om de teatru, ci și, pur și simplu, ca om.
„Teatrul nu e concurs.“
Rep.: Cum e viața ta artistică post-„cântec“? Am înțeles că simți o presiune din partea comunității teatrale și a publicului de a scoate un spectacol cel puțin la același nivel. Cum abordezi această provocare?
C.B.: Încă nu am ajuns la viața mea post-„cântec“. De luni de zile nu fac altceva decât să trimit aplicații pentru festivaluri, să negociez, să promovez (adică să inventez clipuri video, să dau interviuri, să mă ocup de blogul nostru și de pagina de Facebook), să adaptez spectacolul la spațiul și aparatura nouă – pentru că noi nu avem decât o valiză cu costume, o pânză de proiecție și un stick cu materiale video și audio, restul îl găsim mereu la fața locului. Fac munca unui birou de marketing, a unei armate de secretare literare și sunt și omul la tehnic: pun în spectacol luminile, videoproiecțiile, muzica. Până când spectacolul nu va fi preluat de un teatru, nu cred că mă voi elibera de el. Poate nici nu e rău așa, pentru că spectacolul e viu, îl regândim pentru fiecare reprezentație, facem mici schimbări în funcție de necesități. Nu știu dacă voi mai avea vreodată ocazia să am o relație atât de personală cu un spectacol al meu, să fiu atât de implicată în el și să îi văd evoluția pas cu pas. La un teatru de stat, un regizor scoate premiera și pleacă să facă un alt proiect, nu mai privește înapoi. În teatrul independent, regizorul și actorii acumulează și toate celelalte funcții din teatru, fac munca unui teatru întreg.
Da, simt o presiune să scot ceva la fel de bun și nu e o senzație plăcută. E chiar mai neplăcută decât perioada în care nimeni nu credea în mine și începusem și eu să mă îndoiesc. E mult mai ușor să vii de nicăieri și să arăți ceva bun atunci când nimeni nu se așteaptă să fie ceva de capul tău. În orice caz, eu nu am de gând să demonstrez nimic. Voi scoate un proiect nou atunci când voi avea ceva nou de spus, când o temă mă va roade la fel de tare pe dinăuntru cum m-a ros problema ratării individuale atunci când am făcut „Pe jumătate cântec“. Habar nu am când va fi asta. Teatrul nu e concurs și să fac un proiect doar ca să „confirm“ mi se pare o motivație infantilă, nu mă interesează așa ceva.
A consemnat Andrei VORNICU
