Interviu cu Nicu Mihoc, noul director artistic al Companiei „Liviu Rebreanu“ a Teatrului Național Târgu-Mureș

E.O.: Cu ce gânduri primește Nicu Mihoc noua funcție de director artistic al Companiei „Liviu Rebreanu“?
Nicu Mihoc: E ceva care nu a fost prevăzut, o chestiune la care nu m-am gândit și care a venit în urma unor schimbări. Vin cu aceleași gânduri cu care am venit și în 1998 ca director artistic, adică, cu intenția de a împinge și eu „căruța” puțin mai departe decât au împins-o cei dinaintea mea, de a păstra lucruri bune și de a pune în pagină și un alt posibil drum. Acestea sunt gândurile mele. Vreau să îmi văd colegii evoluând, adică evoluând pe premisele construcției unei chestiuni care ține de drumul artistic al unei trupe, care e scena. Totul lucrează pentru scenă, pentru producție. Acolo este miza teatrului. Numai acolo. Eu nu văd altă miză. Noi nu facem altceva decât producții teatrale. Indiferent cum le spunem noi: programe, proiecte sau le îmbrăcăm în diverse forme, rezultatul este acolo și munca este acolo. Cred că asta contează.

E.O.: Sunt convinsă că toată lumea e curioasă să știe cu ce credeți că va fi diferită perioada aceasta față de cea anterioară, în funcția de director artistic?
Nicu Mihoc: Ele vor semăna într-un fel și nu prea. Pentru că noi, între timp, ne-am schimbat. Oamenii se schimbă. Actorii evoluează, se schimbă; și în societate se schimbă lucruri. Eu nu am venit să fac chestii geniale. Am venit să fac un program al teatrului în care să implic trupa cât mai mult, în sensul întâlnirii cu regizori importanți: de la Sandu Dabija, care este extrem de cunoscut, la Bobi Pricop, generația nouă; sau Radu Afrim, cu care am avut o colaborare foarte bună cât am mai fost aici director artistic. El a fost și primul regizor angajat al teatrului în mandatul meu. Și tot atunci am angajat-o și pe Alina Nelega, pentru că ea este un om în care eu cred foarte mult și am lucrat cu ea minunat. Dar cum am spus, ne schimbăm, intrăm în viață, intrăm în contact cu tot felul de relații umane și, undeva, pe parcurs mereu ceva câștigăm și ceva pierdem. Așa se întâmplă în viață. Viața nu e atât de simplă.

E.O.: Faptul că vă leagă o veche prietenie și o frumoasă relație profesională cu Alina Nelega, va face schimbarea mai ușoară pentru trupă?
Nicu Mihoc: Da, chiar frumoasă. Schimbarea… Nu știu… Probabil că da, probabil că nu. Eu vreau să am o relație personală cu trupa. Eu lucrez cu colegii mei, iar unii mă cunosc foarte bine, alții poate mai puțin. Este deja o relație personală pentru că suntem colegi de scenă. Pe mine mă interesează foarte mult ce visează ei, pentru că și eu sunt actor și am vise profesionale. Și cred că unii dintre ei au nevoie de provocări, chiar au nevoie de asta. Speranța mea este că voi colabora în continuare și cu Alina. Asta e speranța mea, acum depinde și de ea. Eu întind mâinile către toți. Nu am niciun fel de problemă cu asta. Eu cred că fiecare coleg al meu din acest loc are un punct de vedere despre teatru, pentru că acela se reflectă și în scenă. M-aș bucura ca actorii mei din trupă să colaboreze cât mai mult, cu Naționalul din Cluj, la Timișoara, la Oradea, oriunde, pentru că e important atât pentru ei, cât și pentru noi. E un beneficiu și pentru noi ca teatru atunci când un actor, doi, cinci, lucrează și în afară. Nu este de oprit acest lucru, dar trebuie să ai miză. Miza nu trebuie să fie că am de făcut un ciubuc, urăsc asta. Știu că pentru ca să putem trăi, ca artiști, am făcut tot felul de compromisuri, dar iată că lucrurile se mai schimbă puțin. Salarizarea este mai ok, adică simți puțin că ești privit altfel în societate și de către statul român.

E.O.: Ne puteți împărtăși câteva din planurile dumneavoastră de viitor pentru perioada următoare, ca director artistic?
Nicu Mihoc: Mi-e greu să vorbesc acum despre proiecte, pentru că trebuie să am o întâlnire cu conducerea. Dar sunt 11 regizori pe care i-am contactat, cu care aș vrea să lucrez aici în următorii 2-3 ani. Să sperăm că va fi așa, dacă nu va fi așa, nu am niciun fel de problemă. Eu sunt un om foarte relaxat. Îmi doresc să lucrez cu Sandu Dabija; îl doresc din nou pe Laci Bocsárdi, care e un regizor de care trupa asta are nevoie, pentru că are ce spune, de la care trupa poate să învețe foarte multe lucruri. Aș vrea să fac o perioadă „teatru cu clanță”. Pe mine mă interesează chestia asta. „Teatru cu clanță” înseamnă un teatru în care actorii au roluri de făcut, pentru că acolo îi vede publicul cel mai bine și asta își și doresc. „Clanță” înseamnă „cu vorbe”. Iubesc un actor care deschide o ușă și intră în spațiu sau nu trebuie să deschidă nicio ușă pentru că decorul nu e cu uși, intră și spune simplu „Bună seara!”. Cam asta vreau să fac, dar nu vreau să fie doar vorbe. Voi vedea… vom vedea. Probabil în două săptămâni voi știi exact. În același timp, vreau să continui câteva proiecte pe care Alina le-a început, pentru că mi se pare onest. Și apoi, cu ce pot continua, voi merge înainte. Nu pot spune acum ceva exact, până nu mă dumiresc și eu care este situația reală. M-aș hazarda să spun lucruri pe care nu vreau să le spun.

E.O.: Cum vedeți realția dintre actorul Nicu Mihoc și directorul Nicu Mihoc?
Nicu Mihoc: E aceeași persoană. Chestia aia ca politicienii – acuma vorbește politicianul din mine, dar eu ca persoană cred asta. Nu. Eu sunt o persoană. Sunt un om care are o funcție. E o funcție administrativă și atât. În aceste funcții poți să vii, iar atâta timp cât ai forță și putere și încredere în tine și în oamenii de lângă tine, mergi înainte. Apoi intervine uzura și alte o grămadă de alte lucruri. De aceea e bine ca mandatele să nu fie la nesfârșit. Asta e problema. Noi l-am împușcat pe Ceaușescu pentru că a stat 25 de ani. Dacă stătea doar zece, poate discutam altfel astăzi, poate… Adică aveam un altfel de raport la el. Așa s-a dus până în ultimă consecință. E greu, pentru că am și eu o vârstă și probabil nu voi avea tot timpul energia, bucuria necesară. Sunt lucruri care trebuie să rămână în timp. Și le duci atâta timp cât poți. Când nu mai poți, vine altul și continuă un drum, deschide alte drumuri, pentru că nimic nu e definitiv, nici măcar moartea nu e definitivă. Vom trăi și vom vedea. Important este ca atunci când spunem ceva, să și facem acel ceva. Oricum, eu mă bazez foarte mult pe colegii mei, în sensul încrederii că trupa va evolua. Fiecare cu el, dar și împreună. Pentru că un actor e un mecanism foarte sensibil. Eu nu îmi doresc o trupă umilă, în general acesta e un lucru care se întâmplă în România. Eu respect opiniile fiecăruia, nu am problema aceasta că eu am dreptate.

E.O.: Ce face Nicu Mihoc atunci când nu face teatru?
Nicu Mihoc: Când nu fac teatru, mă bucur de copiii mei, de prieteni, mă duc la țară, la Râciu, acolo mă încarc. Nu fac mare lucru. În general, mă bucur. Nu știu cum fac alții, dar eu vreau să fiu fericit. Asta am căutat toată viața mea și asta îmi doresc acum. Nu știu ce va fi peste 10-20 de ani, dacă voi mai avea nevoie să caut asta, dacă voi mai fi pe atunci. Cred că m-am împăcat cumva cu mine, pe drum. Eu, ca actor, am avut niște întâlniri minunate, pe care mi le mai doresc, cu niște regizori care au însemnat foarte mult în viața mea și crd că e un moment în care trebuie să dau și eu altora bucurie pentru că eu am avut și știu ce înseamnă asta. O întâlnire de acest gen te poate încărca pentru ani de zile.

Sursa: Biroul P.R. al Companiei „Liviu Rebreanu“