Share

Home / Cultură / INTERVIU. Regizoarea Leta Popescu: „Când abordăm teme care ard, simt pe pielea mea că ard acum și aici”
Leta Popescu (Foto: Robert Puțeanu)

INTERVIU. Regizoarea Leta Popescu: „Când abordăm teme care ard, simt pe pielea mea că ard acum și aici”

Vineri, 24 noiembrie 2017, de la ora 19:30, la Sala Mică, a avut loc premiera spectacolului „Tatăl meu, preotul”, un text de Gabriel Sandu, regia fiind semnată de Leta Popescu.

Următoarele reprezentații vor avea loc miercuri, 29 noiembrie, ora 19:30 și marți, 12 decembrie, ora 19:30.

Emi Ostace: Cine este Leta Popescu și cu ce se ocupă?
Leta Popescu: Leta Popescu este regizoare de teatru și asta îi ocupă tot timpul. Imediat după ce am terminat facultatea am intrat în două asociații culturale din Cluj, cele două grupuri de artiști la care țin foarte mult: Reciproca și Reactor de creație și experiment. Am muncit o perioadă pe toate fronturile. Acum însă încep și încerc să mă ocup doar de regie.

E.O.: Cum ai descrie în câteva cuvinte munca ta de regizor și creațiile tale artistice?L.P.: Diferă de la un proiect la altul, în funcție de ce îmi propun de la bun început. Îmi dau de fiecare dată teme de lucru care țin doar de mine și atunci sunt diferită și la repetiții și în rezultatul final. Ce nu prea se schimbă în munca mea e o anumită disciplină. Și probabil din această cauză o caracteristică a spectacolelor mele este că majoritatea sunt curate și gândite în câteva linii clare. Încerc să pun pe dedesubt și alte straturi pentru o receptare mai adâncă și sunt curioasă ce – din ce e în mintea mea – ajunge la oameni. Mă preocupă atmosfera spectacolului și deseori e o surpriză și pentru mine rezultatul final. Asta pentru că atmosfera ajunge să prindă contur când vine publicul. Iar publicul vine când deja eu nu mai pot interveni. Și nici nu vreau.
E.O.: Montezi cu predilecție dramaturgie românească contemporană. Ce te atrage la acest tip de dramaturgie?
L.P.: Faptul că pot să intervin și să schimb textul cum vreau eu. Glumesc. Dar nu în totalitate. Când dramaturgul trăiește pot să colaborez cu el. Când mai e și român, știu și contextul social-politic din care și-a extras tema. Când abordăm teme care ard, simt pe pielea mea că ard acum și aici. Cu Cehov nu am cum să dezbat și nu mă bag – încă – în ceea ce se întâmpla acum o sută de ani. Iar Caragiale nu a apucat să scrie – dragul de el – despre homofobie, de exemplu. Trăiesc în România și am colegi scriitori. Simțim aceleași vibrații ale prezentului. Avem același material și putem crea în cunoștință de cauză. Sigur, nu e un principiu al meu să lucrez doar cu dramaturgi contemporani români. Va veni și o altă etapă. Aceea în care voi fi convinsă că autorii clasici de pretutindeni vorbesc despre aceleași tulburări umane despre care vreau să vorbesc și eu.

E.O.: La Teatrul Național Târgu-Mureș lucrezi la spectacolul „Tatăl meu, preotul”, un text de Gabriel Sandu. De ce ai ales acest text?

L.P.: Alina Nelega este cea care mi-a atras atenția încă din vara anului trecut asupra potențialului acestui text. Atunci, cei de la Reactor au lansat proiectul de rezidențe Drama 5, unde Gabi Sandu a scris piesa. Am fost martor la fiecare etapă a procesului de scriere, încă de la selecția lui Gabi în acest program. Așa încât, în momentul în care Alina Nelega m-a invitat la Teatrul Național Târgu-Mureș, știam bine în ce mă bag. Mă preocupa tema și îmi plăcea stilul lui Gabi. Și am apreciat curajul doamnei Nelega de a-și asuma o producție pe această temă. Cred că este al patrulea spectacol în care abordez tema homofobiei. De data aceasta m-a atras contrastul: vorbim despre povestea unui băiat gay care a fost crescut în biserică și vrea să rămână în acest mediu creștin-ortodox. Ei… ce ne facem acum? Problema homosexuali vs. biserică m-a copleșit. Sunt două lucruri de o profunzime greu de cuprins. Dar Gabriel Sandu a scris un text care combină replicile crude cu un umor pe gustul meu. Și atunci am zis „hai că se poate”!

E.O.: Cum ai lucrat cu actorii Companiei „Liviu Rebreanu” la acest spectacol?
L.P.: Repede! Și de la foarte bine în sus. Sunt surprinsă de atmosfera bună care s-a creat încet-încet la repetiții, căci am avut mari emoții când am venit. Așa am de obicei când mă duc într-un teatru nou, dar aici emoțiile erau completate și de prezența a doi actori cu experiență, Monica Ristea și Dan Rădulescu de care, recunosc acum, mi-era cam frică. Sunt conștientă că actorii de teapa lor au avut pe mână multe texte și au lucrat cu mulți regizori. Așa încât nu prea poți să îi „păcălești”. Te „scanează” printr-un filtru destul de bogat și… nu știam dacă voi trece testul. Nici acum nu știu, dar eu îmi văd de treabă. Andrei Chiran și Cristian Iorga sunt doi actori foarte energici. Cu multe propuneri, multă implicare și atenție. Și chef să facă și să iasă bine. Mă simt foarte bine în prezența lor. Cât despre colaboratorul nostru Vlad Bîrzanu… încă de când discutam cu Alina Nelega și Gabriel Sandu despre cum ar fi el protagonistul… mă relaxam. Vlad e un actor preocupat de tema spectacolului și de impactul pe care îl vom avea. E foarte matur în abordarea subiectelor și pledează ca și mine pentru empatie și dialog. Discuțiile cu el sunt cărămizi pentru spectacolul nostru.

E.O.: Cum crezi că va reacționa publicul la acest spectacol?
L.P.: Nu știu cum va reacționa, dar știu cum îmi doresc să reacționeze. Ca de fiecare dată, specific că nu e un spectacol militant și invit la auto-interogare: oare adevărul meu e singurul adevăr posibil? Eu cred că nu putem să forțăm Biserica să creadă că homosexualitatea e ceva normal. În același timp nu putem să forțăm pe nimeni să adere la valorile creștine, tradiționale. Ce putem face, în schimb, e să nu ne urâm și să înțelegem! Și sigur că putem sări cu toții să spunem „dar eu nu urăsc pe nimeni”. Dar protestele anti-gay cu oameni care se declară homofobi sunt oare semne de iubire și înțelegere…? Dar manifestările LGBT cu icoanele lui Arsenie Boca lipite pe curcubeu sunt ele semne de pașnică coabitare? Cred că în țesătură lucrurile nu sunt atât de simple pe cât ne dorim noi să fie. Ce face o familie tradițională când apare – fără sfidare și fără rea-voință – problema homosexualității? Ne iubim în continuare sau ne urâm în propria casă? Mai e adevărul meu singurul adevăr valabil? Această întrebare îmi doresc eu să fie reacția publicului la spectacolul „Tatăl meu, preotul”.

A consemnat Emi OSTACE

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Piesa de teatru “Contract” jucată la Sighişoara

Municipiul Sighișoara și Teatrul de Artă Deva invită iubitorii de teatru marți, 11 decembrie 2018, …

Share
Share