Decalog şi dialog. Via Regis

Iarna aceasta era atât de ciudată! Parcă trăia îmbrățișată cu toamna, dar ținea ascunsă la spate lenjeria verde, de iarbă, a primăverii. Trăiam televizionistic (nici nu știu dacă termenul poate exista), o infructuoasă încremenire cu zgomot ce seamănă a colindă și miros ce seamănă a cozonac, în așteptarea unei sărbători ce seamănă a Crăciun privind pe ecran oameni ce se vor Oameni. Și chiar atunci când credeam că nimic nu ne poate smulge din această plăcută și inutilă letargie, amarnic dangăt de clopot străbate vechiul ținut al mândrilor daci, lipsiți acum de speranță.

Și requiemul acesta uitat, izvorât din codrii Orăștiei, pe unde mai hălăduiește și acum spiritul marelui Decebal, se propagă, iară și iară, în ritm de liturghie, la Biharea, la Baia, la Alba-Iulia, la Cozia, la Putna, la București, la Curtea de Argeș, în toate locurile aflate în grija regelui. REGELE A MURIT! Dacă am fi trăit într-o altă epocă am fi spus, TRĂIASCĂ REGELE! Dar femeile noastre și-au îmbrăcat iarăși veșmântul de doliu și mândrul drapel stă iar aplecat și lacrimi amare curg pe stindard și din ochii tuturor, iar cei mai bătrâni își plâng regretul de a fii fost lași atunci când ar fii trebuit să să fie viteji.

Precum Hristos oarecând, a fost alungat din sinagogă și apoi s-a întors, triumfal, în Ierusalim, Regele Mihai, cel cu nume de înger, alungat din sinagoga puterii potrivnice se întoarce, înveșmântat în tricolor, în templul neamului său. Iar trenul acela pierdut, care ducea România în exilul uitării, al sărăciei, al deznădejdii și al bădărăniei sociale, devine trenul aducerii aminte, al speranței pierdute și regăsite, al bunului simț și al celor ce nu au nevoie de pașaport ca să intre în propria țară. Țară care, îmi pare rău că trebuie să o spun, este tot mai furată, tot mai mințită, tot mai diminutivată, tot mai batjocorită (deși aș folosi mai degrabă impudicul termen violată) de niște personaje politice cu un puternic iz de epigoni. Mi se pare că România întreagă este o lacrimă ce curge pe obrazul istoriei, a unei istorii a minciunii, a trădării, a interesului meschin, a granițelor trasate din pix pe o hartă murdărită de scrumul trabucului englezesc și stropită, indecent, cu vodka rusească, o lacrimă ce se transformă în mic pâriaș, apoi în râul din care țăranul își ia apa cu care fierbe mămăliga celebră care va exploda la un moment dat.

Dar, în același timp, România este piciorul de plai și gura de rai pe care regele Mihai o numea acasă. Destinul acestui mare om s-a împletit cu tragicul destin al poporului său. Și nici nu se putea altfel. Suferinţa poporului a devenit suferința regelui său. Surghiunul în care a fost aruncat poporul și l-a asumat, forțat, și suveranul. Aceeași Siberie a  întunericului, a sărăciei și a părăsirii au trăit-o și românii și regele lor. Dar acum Majestatea Sa Regele s-a întors acasă. Chiar dacă acasă a însemnat afetul de tun. Iar acasă i-au fost alături cele trei mari instituții pe care le-a iubit cel mai mult: Poporul, Armata și Biserica. Niciodată n-am văzut Biserica Ortodoxă Română mai măreață, mai sobră și, în același timp, mai smerită în manifestare, niciodată n-am văzut ostașul român cu lacrimi în ochi, deși acele lacrimi îi confereau o noblețe aparte și niciodată n-am văzut poporul român atât de solidar și în același timp atât de conștient că s-a trezit prea târziu. Este la fel de adevărat că am văzut și (prea multă) ipocrizie din partea (prea) multor lideri politici, dar momentul este atât de sublim încât ne vom preface (deocamdată) că nu le-am observat.

În concluzie, aș vrea să vă spun că doar oamenii mor, însă idealurile lor rămân. Oamenii trec la Dumnezeu, dar Dumnezeu trimite alți oameni care să le ducă visele mărețe mai departe. Iar visul unei Românii viitoare mărețe a fost subliniat de Majestatea Sa Regele Mihai în celebrul său discurs din plenul Parlamentului: „Nu consider România ca pe o moștenire de la înaintașii mei, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.”

Așa să ne ajute Dumnezeu! Drum lin Majestate!

Cu sincer regret că nu v-am pomenit când erați printre noi.

Preot Daniel COTA