Mai am un singur dor, festivismul în alb negru și Eminescu color

15 ianuarie 2018. Mare bucurie pe capul profesorilor de limba română, dat fiind faptul că peste tot, în sus și-n jos se va vorbi, recita și cânta Eminescu, Luceafărul culturii noastre naționale. Minunat, poetul merită din plin acest lucru, nu doar pentru versurile sale ci și pentru simțul critic, extrem de dur de multe ori față de rânduiala vremurilor în care a trăit.

Suntem în Anul Centenarului Marii Uniri, iar un moment Eminescu vine cum nu se putea mai frumos, să conștientizeze tot omul valoarea autentică, nicidecum cantitatea, prezentă din belșug în spațiul nostru românesc. După ce că e destulă, mai e și de o calitate îndoielnică, dacă stai să numeri câți poeți au ajuns să ocupe metrul pătrat. Nu-i bai, e loc sub soare pentru toată lumea, bun, rău, talentat sau nu, e liber fiecare să scrie, să compună, că doar românul s-a născut poet.

Scoatem de la naftalină iar aceiași versuri, spuse la fiecare an la mijloc de ianuarie, iar mimăm emoția, poata așa  poetul se uită la noi și spune: ce frumos!, și iar mai bifăm o zi, o sărbătoare care să oglindească întreaga cultură română. Ce frumos, îți și vine să plângi de emoție, vrei ca data de 15 ianuarie să nu se mai termine niciodată, să ne tot excităm la floarea albastră, undeva seara pe un deal din care să privim Luceafărul. Ce frumos ar fi. Dar din păcate e doar un vis al vreunui optimist care continuă să spere în ceva, într-un popor care se va trezi în sfârșit cu fața spre cultură, spre autentic, spre valoare.

Am intrat în noul an cu avalanșe de urări și mesaje, mai să se crape internetul nu alta. Pe micul ecran la fel, programe de revelion cu „artiști” ai poporului din toate sferele, unii dintre ei, trecuți de prima, chiar și a patra tinerețe artistică, au dat  de pământ cultura cea autentică, atât de frumoasă și care merită din plin o sărbătoare. Dar una din suflet, nu tot felul de festivisme și manifestări, da de se umple mapa vreunui profesor cu activități, numai bune de ciupit vreun grad sau ceva bănuți la salar.

Nu de alta, dar ne-am cam obilnuit cu festivisme, majoritatea elevilor vin mai degrabă chemați să fie și ei acolo prezenți, nu cumva sala să fie goală, să reziste eroic, mai ceva ca Eminovici în perioada  de suferință. Avea el o vorbă în a sa scrisoare, a doua la număr, care spune cam așa :

„Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!/Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?/Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură?/Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură?/Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,/Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns?/O, teatru de păpuşe… zvon de vorbe omeneşti,/Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti/Fără ca să le priceapă… După ele un actor/Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori/Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,/Pân’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă”

Sper ca aceste realități  să fie doar în imaginația mea, uneori prea critică asupra stării prezentului, doar niște biete vorbe scrise  așa, să mai umple un colț de gazetă. Mă tem că nu, „artiști” care să plutesc eminescian deasupra unui cuib de cuci vor mai fi, iar în ce privește fonfii, flecarii, găgăuţii, guşaţii, bâlbâiţi cu gura strâmbă, mai exact stăpânii astei naţii, mă tem că vor continua să-și facă numărul mult și bine sub cupola frumos colorată a Centenarului.