Pericolele generate de antrax

Antraxul este o boală infecţioasă sporadico-endemică, de tip evolutiv acut‚ care afectează mai multe specii de animale domestice şi sălbatice şi mai ales ierbivorele, transmisibilă la om‚ caracterizată clinic prin febră‚ tulburări circulatorii, digestive şi urinare grave urmate de moarte.

Este  cunoscut ca fiind una dintre calamităţile Egiptului în timpul lui Moise şi în Asia Mică în perioada asediului Troiei. Relatări ale simptomelor acestei boli apar în scrierile lui Homer (1000 î. Hr.), Hipocrate (400 î. Hr.), Varro (116-27 î. Hr.) şi Virgiliu (70-19 î. Hr.) etc. În perioada antepasteuriană, boala a fost confundată cu alte septicemii sub termenul generic de “cărbune”, fiind corelată cu anumite terenuri numite “blestemate” şi a unui climat umed, generator de “miasme”. Boala este răspândită în toate ţările‚ fiind mai frecventă în cele cu climă caldă şi temperată‚ mai rar în cele cu climă rece‚ pentru că temperatura sub 20^oC împiedică sporularea, așadar nu se creează surse de infecţie persistente. Antraxul este frecvent în multe zone din Africa şi Asia, unde continuă să apară ca epidemii ce afectează atât animalele de fermă, cât şi pe cele sălbatice. În prezent, incidenţa bolii este scăzută datorită aplicării sistematice a măsurilor de profilaxie specifică şi nespecifică. Importanţa antraxului este determinată de mortalitatea mare‚ de obligativitatea distrugerii produselor şi subproduselor provenite de la animalele bolnave‚ de cheltuielile antrenate prin măsurile de profilaxie şi combatere şi de faptul că se transmite la om (zoonoză majoră profesională), putând evolua sub formă cutanată (cea obişnuită), pulmonară şi intestinală.

Epidemiologie și surse de infecție

Sunt receptive toate animalele homeoterme în ordine descrescândă fiind afectate oile‚ caprele‚ taurinele‚ cabalinele. Suinele, canidele‚ felidele şi mustelidele sunt relativ rezistente, ele fac, în majoritatea cazurilor, forma localizată de antrax în urma contaminărilor masive. La păsări, boala spontană apare în mod excepţional. Animalele tinere şi cele din rasele perfecţionate sunt mai sensibile. Omul are o receptivitate medie, fiind o gazdă accidentală, contractând (în general) boala direct sau indirect de la ierbivorele infectate. Sursele primare de infecţie sunt reprezentate de animale bolnave, de toate produsele şi subprodusele  şi de cadavrele provenite de la astfel de animale. Animalele bolnave elimină germenii prin toate secreţiile şi excreţiile şi în cazul sacrificării, a efectuării unor intervenţii sângeroase pe astfel de animale, ca şi cu ocazia deschiderii cadavrelor sau prin devorarea acestora, se ocazionează răspândirea unui număr enorm de germeni în mediul extern. Întreprinderile care prelucrează animalele infectate sau produsele acestora (abatoare‚ servicii de ecarisaj‚ tăbăcării‚ laboratoare) devin surse de infecţie prin unele produse obţinute şi apele de scurgere. În contact cu aerul‚ bacilii sporulează, contaminând solul‚ apa‚ furajele şi diverse obiecte de inventar. În cadavrele nedeschise, forma vegetativă se lizează, ajungându-se la „autosterilitate”. În sol‚ sporii sunt aduşi la suprafaţă de râme şi apa freatică sau sunt antrenaţi de ape şi duşi la distanţă pe terenurile inundabile. Pentru ierbivore‚ sporii prezenţi în sol constituie sursa cea mai frecventă de contaminare‚ imprimând antraxului caracteristica de boală telurică.

În majoritatea cazurilor la ierbivore, contaminarea se realizează pe cale digestivă‚ prin ingerarea sporilor odată cu furajele şi apa, calea obişnuită de pătrundere în organism fiind leziunile mucoasei bucofaringiene şi intestinale.  Este posibilă‚ de asemenea‚ contaminarea transcutanată prin leziunile pielii sau prin insecte hematofage, iar la ovine, calea respiratorie prin praful contaminat. La om, antraxul apare ca boală profesională la cei care manipulează animale bolnave‚ cadavre sau produse de la acestea‚ contaminarea  realizându-se cu forme vegetative‚ transcutanat‚ respirator (boala scărmănătorilor de lână) şi mai rar digestiv. Moartea în antrax se datorează hipoxiei şi anoxiei tisulare‚ modificărilor vasculare şi tulburărilor circulatorii‚ ca şi acţiunii mecanice a numărului enorm de mare de germeni‚ tradusă prin embolii şi rupturi vasculare. În caz de glosantrax‚ moartea survine adesea prin asfixie mecanică.

Tablou clinic

Perioada de incubaţie este de 3-4 zile‚ rareori mai mult. Clinic se pot distinge antraxul intern sau septicemic, cu evoluţie supraacută‚ acută şi subacută, antraxul extern sau cu tumori şi antraxul localizat.

– forma supraacută se întâlneşte mai ales la oi, capre, bovine şi la începutul enzootiei. Debutul este brusc, rapid animalul cade‚ face câteva convulsii şi moare în câteva minute (forma apoplectiformă). Alteori‚ boala durează 6-12 ore şi se exprimă prin hipertermie (41-42 ^oC), abatere profundă‚ hiperemia mucoaselor, privire speriată‚ dispnee, spumozităţi sanguinolente nazale, frisoane‚ scrâşniri din dinţi‚ mers vaccilant‚ decubit şi moarte.

– formele acută (comună bovinelor, cailor şi oilor, mai rar la suine şi carnivore) şi subacută se exprimă prin hipertermie (41-42^oC)‚ cianoza mucoaselor aparente‚ cordul accelerat‚ cu bătăi puternice‚ tumultoase, pocnitoare, cu sunet metalic‚ în contrast cu pulsul filiform, abia perceptibil‚ dispnee‚ atonia prestomacelor, meteorisme‚ crize de colici (la cal), diaree cu fecale sanguinolente, hematurie‚ incoordonări ale mişcărilor, convulsii şi moarte după 12-36 ore, respectiv 4-5 zile (forma subacută).

Uneori, tulburările generale mai moderate sunt însoţite de apariţia de edeme subcutanate (antraxul cu tumori), păstoase, calde, dureroase, invadante,  localizate în diferite regiuni şi antrenând tulburări funcţionale variate, urmate de moarte în 4-6 zile.

Tablou morfopatologic

Cadavrele animalelor moarte de antrax nu se deschid pentru a evita sporularea germenilor şi răspândirea lor. Cadavrele sunt balonate‚ rigiditatea este puţin exprimată sau lipseşte, iar din orificiile naturale se scurg spumozităţi sangvinolente. Sângele este negricios‚ asfixic şi necoagulabil‚ pe seroase şi mucoase apar hemoragii, organele mari sunt congestionate şi degenerate, în cavităţile naturale se acumulează cantităţi apreciabile de exsudat roşiatic, musculatura este negricioasă şi cu hemoragii, rinichii sunt prinşi într-un edem gelatinos‚ au o culoare roşie închisă‚ cu sânge în bazinet şi în vezica urinară. Leziunea cea mai caracteristică este la splină, care este mărită în volum de 5-20 ori‚ de culoare închisă. La ovine modificările splinei sunt mai discrete şi uneori pot chiar lipsi. În antraxul cu tumori se constată edeme serohemoragice subcutanate, localizate în diferite regiuni.

Diagnostic

Se au în vedere datele epidemiologice, clinice şi morfopatologice, dar diagnosticul trebuie confirmat cât mai repede prin examene de laborator (bacteriologic‚ proba biologică, serologic). În acest scop  se expediază la laboratoarele veterinare următoarele probe: de la animale bolnave, frotiuri din sânge (nefixate) sau din lichidul de edem obţinut prin puncţie, sânge recoltat steril; de la cadavrele nedeschise o porţiune de ureche, frotiuri din sânge sau din lichid de edem, un os lung; de la cadavrele deschise se va trimite în plus o porţiune de splină. În lipsa acestora se pot expedia porţiuni de piele, fixate pe o scândură cu faţa jupuită în afară, carne conservată, preparate din carne.

Tratament

Se instituie cât mai precoce şi constă în folosirea serului anticărbunos şi a antibioticelor. Serul se administrează i.m. sau i.v. Ca antibiotice se pot folosi penicilinele, după o rețetă prescrisă de medical veterinar.

Profilaxie şi combatere

Măsurile generale au eficacitate limitată datorită faptului că antraxul este o boală de origine telurică şi sporii au o rezistenţă mare. Se vor asana terenurile contaminate prin evitarea timp de mai mulţi ani a recontaminărilor prin animale bolnave, acţiune ce poate fi grăbită prin cultivarea cu leguminoase. Se va supraveghea circulaţia animalelor şi a produselor de origine animală‚ controlul întreprinderilor care prelucrează produsele de origine animală şi  dotarea locurilor respective cu instalaţii de sterilizare a confiscatelor‚ deşeurilor şi apelor de scurgere şi se vor distruge sistematic cadavrele. Măsura cea mai importantă în profilaxia bolii o reprezintă vaccinarea anticărbunoasă. Vaccinările se fac primăvara cu 2-3 săptămâni înainte de scoaterea la păşune. În efectivele în care au apărut cazuri de antrax în ultimii 10 ani‚ vaccinarea se repetă şi toamna. La oi vaccinarea se face în aprilie-mai.În cazul apariţiei antraxului‚ boala este supusă declarării oficiale şi  carantinei de gradul II. Când boala apare pe păşune‚ se sistează păşunatul pentru animalele nevaccinate sau se va schimba păşunea‚ iar când apare în stabulaţie se elimină furajele contaminate. Animalele bolnave se izolează şi se tratează, cele sănătoase clinic şi afebrile din loturile contaminate se vaccinează de necesitate şi se ţin în observaţie 14 zile, timp în care dacă apar îmbolnăviri cu simptome de antrax, se tratează corespunzător. Dacă evoluţia este endemică se recomandă serumizarea cu doze preventive de ser. Boala se consideră stinsă şi măsurile se ridică după 14 zile de la ultimul caz de moarte sau de vindecare, dacă au trecut cel puţin 14 zile de la vaccinarea animalelor receptive şi s-a efectuat dezinfecţia finală.

A consemnat Denisa Morar