Home / Editorial / După ani și ani, unii ne întoarcem…

După ani și ani, unii ne întoarcem…

Distribuie

Zi de Zi a ajuns astăzi la 14 ani, vârsta adolescenței cu multe răzvrătiri, întrebări, chiar prăpastii, unele fără poduri de unire nici măcar peste ani.
Acum mă gândesc cum arată ziua de naștere a unei/unui adolescent răzvrătit care abia mai vorbește cu părinții și care își ascunde de aceștia trăirile, visele, dorințele. Absolut orice. E mai tăcut, introvertit, în căutări. Cred că i se pare ridicol să mai sufle în lumânări și să îl pupe, țac-țac, pe obraz mătușile. Se teme de penibil, îi e rușine să îi aducă mama la școală caietul de matematică uitat pe colțul unui birou, nevăzut în lumea angoaselor în care trăiește, și să îi aranjeze gulerul de la cămașă de față cu toți colegii. Nu face asta, mama, îi spune cu reproș și cu ochii înghețați a supărare.
Le simt acut toate aceste trăiri și eu azi, când mă chinui să scriu câteva rânduri la aniversare care să nu pară nici ridicole, nici penibile și nici siropoase. Și, pentru noi, cu obișnuința tastaturii și a scrisului zilnic, e dificil să ne găsim câteodată cuvintele. Și nici nu trăim vremurile în care să dăm pe afară de fericire, când lângă noi cad, an după an, redutele printului în lupta inegală, în special cu online-ul. De ce să nu o spunem? De ce să ne tot ferecăm în tăceri?
Trăim, de asemenea, zi de zi, cu întrebarea, dătătoare de fiori de gheață pe șira spinării, hamletiană cum ni-a lăsat-o William Shakespeare și atât de updatată de-a lungul secolelor: a fi sau a nu fi ziar tipărit?
Și totuși sunt 14 ani de când Zi de Zi rezistă, cu tot ce înseamnă încrâncenarea de a nu muri și cu inevitabilul dans pe sârmă pe care fiecare îl înțelege cum poftește. Liberi suntem a înțelege.
Cu aceste premise de nesupunere, de neînțelegere, de negăsire a locului, adolescentine sentimente, simt nevoia, de aceea, să scriu măcar un lucru. Nu cel mai frumos.
Nu vă mai povestesc cum a început Zi de Zi, am mai scris-o de atâtea ori, în forme diverse, cu amintiri de tot felul, încât simt că mă plictisesc până și pe mine să mai scriu aceeași poveste. Cu toate că mi-e o poveste dragă, mi-e drag și de oamenii cu care am pornit atunci la drum și mi-e dragă acea perioadă în care eram atât de tineri și de exaltați, pe alocuri, încât nu ne era teamă de nimic și de nimeni.
Nu credeam că ne poate face cineva rău. În anii aceștia m-am convins că multe ți se pot întâmpla, chiar să nu fii paranoic, când unii își trăiesc viața clocind răzbunări și neavând nicio limită în răzbunare.
Nu prea înțelegeți nimic, nu? Să fiu mai explicită. Am plecat de la ziar într-o vreme tulbure, o furtună teribilă care m-a clătinat serios ca jurnalist și mi-a clătinat credințe, vise, mi-a ucis încrederea, atunci când abia intrasem în al patrulea deceniu de viață. Era în aprilie 2007 după ce a început dosarul Gazeta. M-am întors când timpurile tulburi nu trecuseră și vendeta continua. Sunt aproape 11 ani în total, ani de căutări de răspunsuri. Ani care s-au încheiat cu o achitare. Și cu întrebarea: “De ce?” la care nu am găsit răspunsul în arhiva cu ziarele de atunci.
Însă mai am nevoie de timp ca să aștern pe hârtie tot ceea ce au însemnat acești 11 ani pentru mine. Pe unii din dosar nu îi salut pur și simplu, chiar atunci când mă salută. Unii mi-au scris mizerii în privat și nu le-am răspuns. Cu unii m-am întâlnit pe stradă, m-au salutat, mi-au vorbit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Despre unii am scris, sufocându-mi dorința de a reacționa. Am așteptat mult. Foarte mult.
Sunt conștientă că, în fiecare zi, cineva îți poate face rău. Sunt conștientă că, în fiecare zi, cineva poate încerca să te distrugă. Dar teamă nu mi-e. Iar continuarea stă să vină…

P.S. Și totuși, azi e o zi de sărbătoare, când ne gândim la bune, cu toate că în gena noastră e să ne amintim și să punem mai mereu răul înainte. Colegii mei au construit un număr aniversar cu memoria faină a cotidianului, despre anii petrecuți în redacție, pe care sper – asta mi-a mai rămas – să îi găsiți interesanți și să vă gândiți cu drag la echipa asta mică și la străduința ei de a merge mai departe. Și să vă gândiți echilibrat la oamenii aceștia care mai fac teren, mai aleargă, inclusiv atunci când toată lumea se relaxează la sfârșit de săptămână și serile. Să vă gândiți de două ori, acum când trăim vremuri când pare că e mai simplu să îți asumi tot mai puțin, înainte de a-i certa, emoțional reacționând.
La mulți ani, colegi și foști colegi! La mulți ani, Zi de Zi!

Ligia VORO


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

FOTOREPORTAJ: ”Gala Aniversară Zi de Zi 20 de ani” în peste 250 de imagini

Distribuie Cotidianul mureșean Zi de Zi și-a sărbătorit cele două decenii de activitate în cadrul …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.