Share
Home / Interviu / Herczeg Andrea: „Simt o mare bucurie când pășesc pe iarbă”

Herczeg Andrea: „Simt o mare bucurie când pășesc pe iarbă”

Echipele reprezentative de fotbal ratează rând pe rând calificările la turnee finale. Naționala feminină a ratat practic ultima șansă de a mai lupta pentru calificarea Mondialelor de anul viitor, în Franța, după remiza albă înregistrată marți la Chișinău cu modesta echipă a Moldovei. La Târgu-Mureș a activat timp de aproape 10 ani o echipă feminină, care a cucerit un titlu, a câștigat de două ori Cupa României și a luptat până în 2016 pentru ambele trofee, clasându-se mereu pe locul secund. Acum echipa nu mai există, a dispărut odată cu cea masculină. În lotul României care a evoluat la Chișinău s-a aflat și ludușeanca Herczeg Andrea. Ea se află acum în Suedia, unde este prețuită așa cum acasă nu a fost. Aflăm mai multe de la ea în rândurile ce urmează.

Reporter: Povestește-ne despre tine, despre fotbal. Cine te-a îndrumat?

Herczeg Andrea: M-am născut în Luduș, unde am început clasele primare. Am terminat Liceul cu Program Sportiv „Szász Adalbert” din Târgu Mureș și totodată Licența C UEFA, de antrenori. În familia mea

nimeni nu a practicat fotbalul și nici alt sport, dar m-au susținut întotdeauna. Am avut mereu această pasiune pentru fotbal, chiar unele rude din familie făceau glume și spuneau: „te-ai născut cu mingea de fotbal în mână”. Oriunde mergeam, nu eram niciodată singură, aveam mereu cu mine mingea, cel mai bun prieten. De mică visam și îmi doream să joc la un nivel înalt, să îmi reprezint chiar și țara. Fotbalul a fost totul, nu am practicat alt sport.

Rep.: Cum ai început totuși să joci?

H.A.: La vârsta de 8 ani m-am alăturat echipei de băieți din orașul meu natal, până la 11 ani. După aceea, cum nu aveam posibilitatea de a evolua în campionat cu ei, fiind singura fată din echipă, am fost nevoită un an să fac naveta la antrenamente la Târgu-Mureș, echipa de fete fiind înființată doar cu câteva luni înainte. Urma să mă mut la cămin, naveta fiind foarte obositoare. Primele săptămâni au fost grele, recunosc, oraș mai mare, eu mică, totul nou, a fost un pas mare. Am crescut și m-am format ca jucătoare, dar nu în ultimul rând, și ca om.

Rep.: Ai avut perioade când se părea că renunți. Ce te-a readus?

H.A.: Ca orice sportiv, la un momendat apar momente în carieră când simți efectiv că nu mai poți și îți vine să renunți, din diferite motive. În cazul meu, până în momentul de față din fericire nu am avut acest sentiment chiar în adevăratul sens al cuvântului și nici motive atât de grave, doar momente de clacare, plafonare, nevoia de o schimbare și provocare la un momendat în carieră. Motivația, determinarea și nu în ultimul rând, atitudinea m-au ajutat mereu să mă „reîntorc”. Terenul de fotbal este singurul loc unde uit de toate, pun deoparte tot, mă relaxez și simt o mare bucurie de fiecare dată când pășesc pe iarbă, nu am să renunț atâta timp cât sănătatea îmi va permite să joc.

Rep.: Câte convocări ai avut la loturi?

H.A.: În număr, sinceră să fiu, nu știu exact de câte ori am fost convocată la loturile României, atât la junioare, cât și la senioare. Ceea ce știu sigur este faptul că anul acesta sunt 10 ani de când sunt componentă a tuturor loturilor naționale, cu o primă convocare în 2008.

Rep.: A contat faptul că erai la un club unde era și echipă de băieți, mai ales că aveau și rezultate?

H.A.: Faptul că am aparținut de un club unde era și echipă de băieți a avut avantaje uneori, dar și multe dezavantaje. Din păcate, cel mai „bun” exemplu pentru acest dezavantaj în urma căruia suferă toți iubitorii fotbalului de la noi îl avem chiar în momentul de față, când nu mai există echipa orașului, nici la fete, nici la băieți.

Rep.: Care au fost marile satisfacții și dezamăgiri?

H.A.: Fiind campioana României și câștigătoarea Cupei României în 2010, evoluția în UCL, prima și singura dată, dar și golurile decisive marcate în 2012 cu lotul U19 contra Franței și Irlandei de Nord, care ne-au dus la Euro. Acestea au fost cele mai mari satisfacții în cariera mea de până acum, pe lângă cele individuale. Amintirile cele mai dureroase au fost nenumărate, în special finalele pierdute cu trofeul pe masă.

Rep.: Cum ai ajuns să joci în Suedia și cum ai fost primită?

H.A.: În vara anului 2016 am primit ofertă din campionatul suedez, Division 1, de la echipa Töcksfors IF, unde am evoluat un sezon și jumătate. La finalul ambelor sezoane am fost golgetera echipei și o dată am primit și  titlul de „Cel mai bun mijlocaș” din regiunea „Värmland”. Evoluțiile mele și reușitele din sezoanele anterioare mi-au adus o ofertă anul acesta, o provocare la un nivel și mai înalt, de la echipa Mallbackens IF, care evoluează în campionatul Elitettan, a doua ligă profesionistă din Suedia. Am avut parte de o primire călduroasă, colegele fiind prietenoase, stafful profesionist, acomodarea a mers ca pe roate din fericire.

Rep.: Ați scos un 0-0 dezamăgitor s-ar putea spune, cu Moldova. Ce poți spune despre echipa României?

H.A.: Este într-adevăr un eșec egalul cu Moldova pentru noi, din punct de vedere al rezultatului. Să rămânem în calcule aveam nevoie de cele 3 puncte fără doar și poate. Suntem conștiente că echipa trece prin momente delicate, suntem în zona de reconstrucție și trebuie să avem răbdare, rezultatele pozitive vor apărea în viitorul apropiat.

Rep.: Cum vezi diferența dintre campionatele din cele două țări?

H.A.: Este diferență enormă din toate punctele de vedere între cele două țări. Este dificil să facem comparații.

Rep.: Așa-i că fetele nu trebuie să rămână la cratiță?

H.A.: Sunt de acord și îi sfătuiesc pe toți iubitorii de sport, în special pe cei ai fotbalului, dar mai ales fetele, să își urmeze visul și să muncească pentru el, să nu se lase descurajate, mai ales cu aceste comentarii negative, să nu fie influențate de părerile altora.

Rep.: Cum îți petreci timpul liber într-o țară îndepărtată, nu- ți lipsesc cei apropiați, familie, prieteni?

H.A.: Pe parcursul sezonului am puțin timp liber și mi-l petrec făcând ceea ce mă relaxeză și îmi place. Mă antrenez în plus, de cele mai multe ori în sala de de forță, vizionez filme, ascult muzică și socializez cu familia și prietenii de acasă. Îmi lipsesc din ce în ce mai mult cei apropiați, lunile trec încet și mereu aștept cu nerăbdare să îi reîntâlnesc.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Baschetbalistele încep cu dreptul campionatul

Formația feminină de baschet CSM Târgu-Mureș a câștigat prima partidă susținută în Grupa B a …

Share
Share