Cronici Britanice: De la 1 Mai laburist la Sărbători Marxiste Fericite

Nu știu cum sunt alții, dar eu unul, binecuvântat cu experiența deopotrivă a binefacerilor comunismului cât și cu cele ale democrației, am fost crescut întru adorarea idealului de civilizație, cultură și prosperitate reprezentat de Europa occidentală. De la șopârlița pe care taică-meu o asculta în fiecare seară pe vremea răposatului, pâna la corifeii opiniei publice care au ocupat vreme de peste un sfert de veac primele rânduri reprezentând floarea intelighenție românești – o mână de oameni, nu mai mult, de să-i numeri pe degete – cu toții mi-au indus un sentiment de evlavie și smerenie față de cuceririle Vestului, în fața căruia rumânul de la granița Bizanțului trebuia să se prezinte umil și căciulit, precum iobagul cerșind clemență semețului boier.

Așa se face că nu mică va să fie mirarea unuia care, întâmplător ajuns pe mult lăudatele meleaguri în care curge laptele și mierea, dă cu ochii de sinistra occidentală. Și nu mă refer aici la statul asistat care, dincolo de asistența medicală cvasigratuită și cea socială de care beneficiază o categorie de suferinzi și defavorizați de soartă vădit îndreptățiți, cultivă și o întreabă populație de nespălați a căror principală ocupație e consumul și distribuția de droguri, prin care își completează veniturile generos oferite de stat pe cheltuiala publică. Așa numiții chavs, termen care în românește ar putea fi asimilat cu cel de treningari, dat fiind opțiunea vestimentară aleasă de această paticulară categorie socială: trening și la fotbal și la restaurant, și la bal și la spital. Sau puradei, cum s-ar zice aici la noi, în Ardeal, având în vedere că termenul e derivat din cel țigănesc însemnând plod.

Și nu mă refer nici la bloacele comuniste care, vezi ‘mneata, nu au fost invenția lui Ceaușescu, cum eronat am fost noi lăsați să credem după revoluție, ci a unui curent arhitectonic postbelic numit post-modernism, răspândit în toată Europa occidentală, furnizând baterii de grajduri pentru clasa muncitoare care ard ca o torță, de sus până jos, pentru că sunt construite pe o infrastructură de oțel cu pereți de polyester și gips carton care fac parfum din prefabricatele comuniste năpădite de igrasie. Clădiri croite din topor, cu aer de cazemate, având darul de a te teleporta direct în anul curent 1984 sunt o altă capodoperă al acestui dezastruos curent arhitectonic.

Nu, mă refer aici la liderul celui de-al doilea partid ca mărime și influență la momentul actual în Marea Britanie care, de 1 Mai, când tot rumânul se duce la Vama Veche să facă prima baie din an în Marea Neagră, tovarăsul ăsta ținea un discurs în fața unei mulțimi de amețiți care agitau steaguri roșii imprimate cu secera și ciocanul și portrete cu Iosif Vissarionovici Stalin. Stalin! În inima Londrei! Dar nu e de mirare, pentru că Laburist, termen practic fără noimă în Limba Română, este rezultatul translației directe din Limba Engleză a cuvântului labour, de la Labour Party, însemnând muncă, forță de muncă, clasă muncitoare. Partidul Muncii și Al Muncitorilor, frate! Niște comuniști nenorociți…

… care cu un an înainte atacaseră un lacto bar în Londra intitulat Cereal Killer, pentru că vindea cu 2,50 lire bolul de cereale cu lapte, un preț inaccesibil pentru săracii Angliei, în opinia comunistoizilor. Tovarășe, 2,50 e o cafea în Anglia. Un English Breakfast, mic dejun tradițional, e cel puțin 4,50. Îmi spui tu mie că ajutorul social by default în Marea Britanie nu-i permite puradeului să-și cumpere mămăliga brâncula. Păi nu, dacă sparge toată leafa de la stat pe iarbă. Și ca să pună capac la toate, protestul cu torțe și capete de porc în proțap a fost organizat de un grup sugestiv intitulat Lupta de Clasă (Class War), concept care rumânului cu juma’ de veac petrecut în comunism i-ar face să i se zbată pleapa dreaptă, nu însă și englezului cu Stalin în suflet.

Și exemplele sunt fără sfârșit, de la graffiti cu pentagrama roșie chemând la unirea muncitorilor de pretutindeni, până la memorialul Reginei Victoria din fața Palatului Buckingam care etalează cu seninătate un monument de proletcultism, cu lei heraldici însoțind tovarășa cu secera și tovarășul cu ciocanul. Mergi pe stradă și, surprinzînd frânturi de conversații, dai peste un băiat de culoare care-i explică unui punck-ist cu nădragii cufuriți cum stă treaba cu egalitatea, omițând să precizeze că principiul egalității caracterizează sclavia, poate pentru că secțiunea lui rasială s-a obișnuit într-atât cu ea, încât i-a intrat în sânge. Un festival artistic universitar umple orașul cu afișe pe care stă proțăpit sloganul „Noi, poporul, suntem munca”, în timp ce presa stângistă britanică, reprezentată de publicații precum The Guardian și The Independent, dar nu numai – pentru că cu greu în ziua de azi ai putea determina care presă nu e stângistă în Europa Occidentală – saluta triumful comunismului din China până la Hollywood, în ziua în care Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, inaugura statuia lui Marx în Trier, celebrând 200 de ani de la nașterea bătrânului gogoman.  Despre modul în care CRIMA DE GÂNDIRE și-a găsit loc în Dreptul Penal din Marea Britanie sub ridicola titulatură de crimă de ură (hate crime) va trebui să tratăm pe larg altădată.

Până atunci însă, dacă v-ați luat concediu și v-ați săturat de litoralul românesc plin de manele, în iulie vă invităm la Londra, la Festivalul Marxismului 2018, unde veți putea sărbătorii ideile socialiste alături de bruneții de care se pare că e plin marxismul din insulă, la fel ca litoralul românesc. Ca să simțiți că ați intrat cu adevărat în Europa.

Răzvan CIREZARU