Share
Home / Editorial / Primul meu Electric Castle

Primul meu Electric Castle

Miercuri seara, când am ajuns la poarta de check-in, la țanc pentru concertul lui Damian Marley, a început să plouă torențial. În mai puțin de 15 minute, tot puhoiul de festivalieri strânși unii-ntr-alții a fost leoarcă. Eram pregătit pentru toate astea, dotat cu geacă impermeabilă și cizme de cauciuc, dar speram să scap de blestemul meteo care s-a abătut cu mici excepții în edițiile precedente. Avusesem ghinion și la venire: coada la autocare era atât de lungă, încât nu m-am încumetat să risc și am cumpărat, la preț dublu, un bilet premium, ca să intru direct, în primul autocar. Presupun că a meritat, fiindcă n-am întârziat la concertul lui Marley. M-am întâlnit cu niște cunoștințe și ne-am dus țintă la Scena principală. Acolo era greu să strecori și-un purice, cred că majoritatea veniseră în prima zi pentru concertul fiului lui Bob Marley. Bănuiala mea era că, în particular, aproape nimeni nu îi ascultă muzica în mod curent, dar n-ar fi ceva nou. Concertul a început cu o întârziere de jumătate de oră, dar oamenii au fost răbdători. Atmosfera a fost faină, iar lumea a părut să se bucure de concert, în pofida ploii care cădea cu îndârjire și transformase pământul de sub tălpile noastre într-o pastă vâscoasă.

Foto: EC Photo Team

Organizatorii festivalului stabiliseră o conferință de presă cu Damian Marley imediat după concert, astfel încât m-am dus la locul fixat pentru întâlnirea cu reprezentanții care aveau să ne ghideze apoi până la spațiul amenajat pentru întâlnire. Marley și-a încheiat concertul cu piesa-fanion „Welcome to Jamrock“. La conferința de presă, după estimările mele, s-au strâns vreo 30 de oameni și au umplut încăperea până la refuz. Marley s-a lăsat puțin așteptat, dar a oferit apoi o sesiune de Q&A agreabilă și relaxată până după miezul nopții. N-a afișat vedetisme, aroganțe și n-a încercat să epateze. Mi s-a părut firesc și onest, ceea ce reprezintă, până la urmă, două dintre cele mai importante calități ale unui om, din punctul meu de vedere. La final, a dat autografe și s-a pozat cu doritorii. Ieșit de la conferință, am dat iarăși de noroi cât cuprinde. Nu mă simțeam oricum prea bine și am decis să pun punct serii. M-am îndreptat spre autocare, n-a fost nici o coadă, am ajuns acasă în timp optim.

Foto: Bereczky Sandor

 

Ziua a doua a fost marcată de amărăciunea concertului St Germain anulat (și care figura primul pe lista mea de priorități), dar a fost până la urmă cea mai reușită. După o zi senină, în care noroiul se mai zvântase, ploaia a început să răpăie în forță de îndată ce-am ajuns în Bonțida, dar s-a oprit după vreo jumătate de oră. Am avut apoi ocazia să studiez mai în detaliu suprafața festivalului, spațiile sale, corturile, standurile și zonele. Mi-au plăcut în mod special cele din The Hideouts, cu labirinturile marcate de spoturi luminoase prin păduricea de la marginea domeniului, dar și împrejurimile Castelului Bánffy, pe care îl vedeam pentru prima dată, și care, din păcate, îmi (a)părea într-o stare deplorabilă. Am participat în continuare la o conferință de presă susținută de britanicii de la Wolf Alice, i s-a urat solistei Ellie Rowsell, care își aniversase ziua de naștere, la mulți ani, a povestit despre noaptea petrecută în pădurea Hoia Baciu, apoi a urmat concertul lor, pe Scena principală. În Hangar, scena din vecinătate, cei de la Golan au susținut un concert cu care am rezonat foarte bine, dar care s-a suprapus, din păcate, cu setul lui Vlad Dobrescu, la spațiul Booha. După „golăneală“, m-am dus împreună cu amicii mei la Booha, unde am prins ultima jumătate de oră de rap mixat de membrul formației CTC într-o atmosferă exuberantă. Restul serii s-a consumat la scena Dance Garden, unde petrecerea Elrow, având tematică psihedelică și un decor pe măsură, i-a adus în fața publicului pe cei de la Groove Armada și, spre finalul setului, după 2 noaptea, a urmat un performance spectaculos în care personaje decupate din peisajul culturii flower-power au interacționat cu publicul și au răspândit sunete, culori, confetti și senzații de păstrat în memorie. Perne, saltele, mingi și colace gonflabile colorate au circulat, prin ștafetă, deasupra capetelor celor prezenți la petrecere. Show-ul a continuat cu seturile George Privatti și Nastia, dar eu am plecat la finalul concertului Groove Armada, după ora 3, mulțumit și puțin obosit.

Foto: Gicu Boboc

Următoarele două zile n-au mai fost la același nivel. Vremea s-a îndreptat, noroiul s-a uscat, iar sâmbătă m-am încumetat să vin în adidași, dar oferta de concerte n-a fost neapărat pe gustul meu. Am străbătut mulți kilometri între scene, căutând câte ceva care să-mi atragă atenția, dar nimic nu m-a captivat în mod special. Am mai făcut câte-un popas la scena mică de lângă The Beach (a cărui nume n-am reușit să-l dibui, dar era ceva legat de Burn), unde pasionații de hip-hop puteau asista la jam session-uri, freestyle-uri și concerte, și unde am prins o intervenție cu nerv a lui Macanache, dar și prezența mereu tonică a lui Bean MC, după concertul Subcarpați de sâmbătă. Merită menționat spectacolul realizat de Circul Metropolitan din București, care, timp de 45 de minute, a deminstrat că arta și divertismentul pot fuziona în mod fericit, și că performanța este rodul unui efort atât individual, cât și colectiv.

Un fapt care m-a impresionat în mod plăcut și la alte evenimente similare din România a fost bunul simț al participanților. Categoria de vârstă prevalentă era de până în 40 de ani, prin urmare publicul era preponderent tânăr, și n-am asistat la scene de agresivitate, de nesimțire sau de comportamente antisociale. Spre deosebire de omologii britanici de la Festivalul Glastonbury, participanții la Electric Castle au lăsat curat în urma lor și n-am suprins pe aproape nimeni să arunce ambalaje sau peturi pe jos. Nu îmi foarte clar dacă Electric Castle și festivalurile similare atrag un public civilizat sau populația României s-a emancipat și dă semne că se deșteaptă pe bune, așa cum ne-a tot îndemnat până acum, zadarnic, imnul de stat. În orice caz, e un semn bun, care îmi dă mari speranțe și mă bucură în același timp.

Foto: Miluta

Duminică, am asistat de curiozitate la concertul lui Jessie J, despre care nu știam mare lucru, dar am recunoscut, la final, melodia „Price Tag“, care a fost difuzată intens la radio. Britanica a vorbit aproape la fel de mult pe cât a cântat, ceea ce nu m-a deranjat în mod special, și a avut la un moment dat o intervenție în care cerea ferm publicului să stea pe poziții și să nu forțeze gratiile din primul rând. Pe urmă, s-a mai liniștit și a coborât pe culoarul principal, escortată de câteva namile de la pază, unde i-a întins unui fan microfonul, ca să continue o strofă. Acesta a cântat, vizibil copleșit de moment, a avut un scurt schimb de replici cu artista, i-a mărturisit c-o iubește (previzibil), ea i-a spus că-l iubește la rândul ei (mai puțin previzibil) și l-a strâns în brațe. Respectivul plângea deja de-a binelea. Scena mi-a plăcut fiindcă a părut autentică. E posibil să fie rodul unei scheme gândite în prealabil, ca să genereze emoție și simpatie pentru vedeta care se pogoară între fani, dar mă gândesc că dacă aș fi fost eu în locul persoanei respective, iar în locul lui Jessie J vreun zeu muzical plecat de mult de lângă noi, sau unul în viață pe care să-l admir, nu mi-ar fi părut rău. Ceva mai târziu, Jessie J a abordat o fetiță din primele rânduri, numită Adalia, care îi părea promițătoare, și a invitat-o pe scenă să cânte împreună o melodie, la alegerea ei. Cred că acela a fost climaxul întregului concert, iar după melodie, după îmbrățișări și un scurt schimb de replici, Jessie J a recunoscut că a fost unul dintre cele mai frumoase momente din cariera ei. Nu îmi dau seama dacă a fost sinceră sau nu, dar cu siguranță aș crede-o pe Natalia dacă ar spune ceva similar.

Ediția cu numărul 6 a Festivalului Electric Castle a fost surprinzătoare pentru mine, ca nou venit, bine organizată, cu o ofertă variată și cu un colectiv cu care am comunicat eficient, dar mă așteptam să fiu (mai) cucerit, cu o ofertă muzicală pe măsura reputației pe care festivalul și-a perpetuat-o prin cei care l-au frecventat până acum. E posibil ca următoarea ediție să confirme acest fapt. Sper asta. Și sper ca la un moment dat să văd și Castelul prezidând evenimentul cu un aspect impunător și ferm, electrizând mulțimea prin calitatea reabilitării care i-a redat prestanța de odinioară.

Andrei VORNICU

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Mara Togănel (preşedintele OFL Mureş): „România Centenarului trebuie să fie demnă și unită!”

Liderul Organizaţiei Femeilor Liberale (OFL) Mureş, consilierul judeţean Mara Togănel, a postat luni, 13 august, …

Share
Share

Newsletter Zi de Zi

Te-ai abonat cu succes!