Zorro (Narcis Zamfir) își leapădă „masca” și vorbește despre debut: „Nu există teatru făcut cu de-a sila, fiindcă faci asta din iubire pentru teatru și nu există iubire cu de-a sila”

Narcis Zamfir a terminat primul an la specializarea Arta actorului a Universității de Arte din Târgu Mureș (la clasa Monicăi Ristea și a Elenei Purea) și deja a fost cooptat în echipa spectacolului „Mihai Viteazul” de Székely Csaba, în regia lui Andi Gherghe, o producție Teatru 3G.

Din distribuție fac parte actorii Sebastian Marina, Alexandru Frânceanu, Laura Mihalache, Raisa Ané, George Bârsan, Benedek Botond, Kovács Károly, Narcis Zamfir, Cristian Bojan și Szabó János Szilárd, scenografia este realizată de Bogdan Spătaru, iar muzica este compusă de Kovács Károly.

Spirit jovial, deschis și aventuros, Narcis Zamfir – cunoscut mai mult ca Zorro – a venit la Târgu Mureș tocmai din Capitală și consideră această decizie un real motiv de bucurie. Până când ne va arăta ce știe pe scenă, l-am invitat pe Zorro să ne arate ce știe la reportofon, și l-am provocat la o discuție despre venirea la facultate, originea poreclei sale, întâlnirea cu Andi Gherghe, și alte aspecte notabile ale vieții sale. Deși ar fi putut răspunde integral în rime, a preferat de această dată varianta tradițională a interviului.

Reporter: De unde provine porecla Zorro?
Narcis Zamfir: Prin clasa a 2-a am avut o discuție cu maică-mea în care am spus că vreau să devin polițist, din polițist am dat-o-n pompier, apoi om de afaceri, care credeam că e un om respectat și plin de bani, apoi am început să mă uit la filme și, îmbrăcat cu hainele mamei și a tatalăui, mă uitam în oglindă și mi-am zis că aș vrea să fiu actor. Am crescut cu ideea asta că de ce să aleg o meserie când, dacă mă fac actor, pot să joc toate meseriile? Tot atunci, la o oră liberă, învățătoarea ne-a întrebat ce-am vrea să devenim, iar eu am spus că actor. În pauză, colegii au început să mă tachineze că ce, vrei să te duci în State? Și-au venit apoi cu bucăți de hârtie să le dau autografe. Eu habar n-aveam ce e un autograf, dar îmi aminteam că primisem, când eram și mai mic, un autograf de la Florin Piersic. Așa că m-am gândit că nu trebuie să fie ceva pompos, ci reprezentativ. Mie nu-mi plăcea numele Narcis și, pe moment, m-am gândit că oamenii s-ar putea să mă numească mai degrabă Zamfir decât Narcis. Mă mai cheamă și Laurențiu, dar numele ăsta nu-mi place nici cât Narcis și nu mă reprezintă deloc. În cele din urmă, m-am decis la Zamfir și am început să desenez Z-uri precum Zorro. Atunci, unul dintre colegi a avut o reacție de genul: „Ia te uită, l-am găsit pe Zorro!” Noi am rămas cam aceeași în clasă dintr-a 2-a până într-a 8-a și absolut toată lumea îmi zicea Zorro. Chiar și acum sunt obișnuit să mi se spună Zorro, și așa îmi spune și maică-mea. Porecla asta s-a transmis și în liceu, și s-a păstrat și aici. Eu prima dată am dat admitere la Cluj, unde m-am prezentat ca Zorro, apoi în clasa mea de la Mureș am oameni cu care m-am cunoscut la admitere la Cluj, și care mă știu tot ca Zorro. Chiar sunt surprins că din clasa a 2-a până acum mi-a rămas porecla asta care îmi place și îmi dă un feeling bun.

„Pot să zic că Mureșul e fix ce-mi trebuia”

Rep.: Ești și un fan al personajului de film?
N.Z.: Trebuie să recunosc că mai întâi am aflat de Zorro prin poveștile cu supereroi și justițiari spuse de maică-mea. După ce mi s-a dat porecla asta, am aflat că este și film, pe care l-am văzut, și am devenit apoi și mai încântat.

Rep.: Tu ești din București. Cum de nu te-ai orientat să rămâi acolo la studii?
N.Z.: Eu am dat admitere la trei facultăți, în ordinea asta: Cluj, București și Mureș. Nu cred că aș fi fost la fel de fericit dacă aș fi intrat la București fiindcă simțeam că am nevoie de o schimbare, să ies din București, să cunosc viața de studenție și îmi doream foarte mult să cunosc oameni noi și din afara Bucureștiului. Pot să zic că Mureșul e fix ce-mi trebuia.

Rep.: Tot așa s-ar fi încadrat și Clujul. Îți pare rău că n-ai fost admis la facultate acolo?
N.Z.: În momentul ăsta, absolut deloc.

Rep.: Ai mai fost în Târgu Mureș înainte să vii la admitere?
N.Z.: Niciodată.

Rep.: Te atrăgea Ardealul ca spațiu cultural?
N.Z.: Da, dar eu mă documentasem foarte mult despre facultatea de la Cluj și până să pic acolo la admitere și să mă interesez ce facultăți mai sunt, habar n-aveam că este facultate de actorie la Târgu-Mureș. Și-mi pare rău că-ți spun asta (râde).

Rep.: Pe de altă parte, multă lume trage spre București și fiind atrasă de mirajul industriei de film, a reclamelor și a oportunităților profesionale mai bogate.
N.Z.: E o școală de tradiție și e recunoscută de toată lumea. E și București, unde ai oportunități pentru că cunosc oameni care sunt din generație cu mine și sunt la UNATC, și au început deja să filmeze reclame, pentru că acolo ai spațiul și dezvoltarea care îți permit să accesezi lucrurile astea mai ușor decât în restul țării.

„Am simțit că fac ceea ce trebuie și ceea ce e necesar pentru mine ca să mă dezvolt și să învăț”

Rep.: Cum te simți la facultate? Cum consideri că decurge dezvoltarea ta pe actorie la UAT?
N.Z.: Am avut nevoie de o perioadă de acomodare cu programul și cu intensitatea cursurilor, pentru că eu am făcut filologie și în ultimii doi ani de liceu m-am axat mai mult pe admiterea la actorie și fentam orele care nu mă atrăgeau în ideea în care mă gândeam că dacă sacrific acele ore, câștig timp să mă pregătesc pentru admitere. Mergeam în biblioteci și îmi făceam repertoriul. Să vin aici a fost un bum atât fizic, cât și mental, pentru că în primul rând e oraș nou, sunt responsabilități mai mari, și mai e acomodarea la viața de student și la cursuri.

Rep.: Cum ți s-a părut schimbarea de ritm de la cel frenetic bucureștean la cel mai molcom ardelenesc?
N.Z.: Sincer să fiu, mie mi-a prins bine, pentru că mă săturasem de tot haosul care e în București. Toată lumea vrea să se facă totul repede, se aleargă, nimeni nu stă, toată lumea știe unde vrea să se ducă și chiar dacă nu știe, tot se duce, pentru că așa e mentalitatea în orașul ăla. Referitor la întrebarea legată de dezvoltarea mea, anul 1 a trecut foarte repede și încă am impresia că n-am avut suficient timp să încasez tot ce s-a întâmplat cu mine până acum. A fost un val de informații și de lucruri noi.

Rep.: Care a fost cel mai frumos sau instructiv aspect din toată perioada asta?
N.Z.: Examenele de actorie, clar. A mai fost și lucrul la clasă, perioada în care am început să îmi cunosc colegii, să lucrăm împreună și să ajungem la motivul pentru care suntem aici. Până nu intri în spațiu și te apuci să lucrezi tu cu tine și cu colegii tăi, nu poți ajunge în punctul în care să zici: da, e ceea ce am nevoie. A fost momentul în care m-am bucurat cu adevărat că sunt aici, pentru că am simțit că fac ceea ce trebuie și ceea ce e necesar pentru mine ca să mă dezvolt și să învăț.

„Nu vreau să îmi pun bariere. Vreau doar să joc”

Rep.: Ce părere ai de teatrul care se face aici?
N.Z.: Am rămas plăcut surprins când am ajuns prima dată la Teatrul Național, fiindcă venind din București într-un oraș mic, mă așteptam să nu fie așa o goană în a face teatru. Am rămas surprins pentru că se vede că se muncește și că actorii au plăcerea de a juca și de a face publicul să simtă ceva. Spectacolul „Bulgakov 17” (în regia lui Bocsárdi László, n.r.) l-am văzut de trei ori și l-aș mai vedea de trei ori pentru că e unul dintre spectacolele mele preferate, dintotdeauna.

Rep.: Există un gen de teatru care te atrage? Ce așteptări ai?
N.Z.: Să fiu intrigat. Orice care să-mi atragă atenția.

Rep.: Sunt anumite teme care te interesează mai mult sau viziuni estetice sau vreun gen de texte?
N.Z.: Când eram mai mic, m-aș fi îndreptat spre genul comic, dar percepția asta mi s-a schimbat în ultimii doi-trei ani, când am început să mă pregătesc pentru admitere, pentru că am realizat că, în primul rând, în meseria asta n-o să joc întotdeauna ceea ce vreau. Degeaba spun acum că vreau să joc comedie, că pot lua un casting la o dramă. Din punctul meu de vedere, dacă pleci pe drumul ăsta cu inițiativa asta, te limitezi. Asta am aflat-o pe drum și am ajuns la concluzia că nu e așa și nu vreau să îmi pun bariere. Vreau doar să joc, punct.

Rep.: Cum ai ajuns la Andi Gherghe și în proiectul „Mihai Viteazul”? Te-a chemat Andi?
N.Z.: El m-a chemat, dar am ajuns să-l cunosc prin faptul că e înscris la masteratul de scriere dramatică și am făcut lectură la un examen al lui. Andi a venit la mine și mi-a spus că are un proiect și crede că e un rol care mi s-ar potrivi și ar vrea să joc în el. M-a surprins fiindcă nu m-aș fi așteptat ca după ce termin primul an de facultate să am deja un proiect.

„Andi Gherghe te face să crezi într-un orizont nemărginit”

Rep.: Te intimidează ideea asta sau îți dă încredere faptul că ai parte de sprijinul lui Andi?
N.Z.: De intimidat, nu mă intimidează absolut deloc. Mă bucură mult că am primit o șansă în meseria asta și cred că e un prim pas pentru mine pentru a mă dezvolta și a gusta cu adevărat ce înseamnă meseria asta. Una este să lucrezi în clasă, și alta e să lucrezi pe scenă, cu un regizor. Andi e un tip chiar foarte fain, care îmi place cum lucrează și care mă determină să vreau să fac lucrurile cât mai bine și să încerc mereu să obțin mai mult de la mine. Te face să crezi într-un orizont nemărginit.

Rep.: Îmi poți spune câteva cuvinte despre rolul pe care-l ai în spectacol?
N.Z.: Ce pot să spun e că nu am doar un rol, ci trei, și, în al doilea rând, arată mai multe fețe ale mele: faptul că în secunda asta prezint o formă, iar într-o scenă ulterioară vin cu altceva.

Rep.: Știu că ești pasionat de muzica rap și că vei avea niște intervenții muzicale în spectacol. Vei compune versurile sau care e aportul tău?
N.Z.: Am să încerc să vin cu o parte de compoziții proprii. Sunt pasionat de rap și am descoperit că pot foarte bine și foarte ușor să compun versuri. Acum o să fac o paranteză și o să zic o chestie care mi s-a părut haioasă în liceu: la un moment dat, imitând un profesor, am început să-l parodiez zicând că ar fi Tupac. Mi-am dat seama că mi-e foarte ușor să fac rime pe loc. Un coleg mi-a propus un pariu pe 10 lei că 12 ore aș putea vorbi doar în rime, încontinuu. Am luat un 4 la română pentru asta, dar m-am ales cu 10 lei (râde). Chestia asta cu versurile, cu compusul și cu rapul a pornit de la faptul că pe la 14 ani am început să scriu poezii și mi-am dat seama că am o libertate atât în minte, cât și pe foaie făcând asta.

Rep.: Poeziile presupun că au fost tot cu rimă.
N.Z.: Da. Eu nu sunt adeptul poeziei în rimă albă. Pentru mine, atât estetic, dar și ca om, muzicalitatea pe care mi-o oferă poezia în rime e un lucru în plus adus poeziei. Versul alb pe mine mă pierde, de-asta prefer rima în poezie.

De la descărcare, la subconștient, prin rime

Rep.: Scrii poezie în continuare?
N.Z.: Da.

Rep.: Ai publicat sau ai citit pe undeva?
N.Z.: Nu, e strict un hobby.

Rep.: Nu ești interesat ca lumea să ia contact cumva cu ceea ce scrii?
N.Z.: Acum, că mă întrebi asta, nu știu. Am mai fost întrebat în urmă cu câțiva ani, dar nu am stat să mă gândesc. E strict un exercițiu pe care îl am eu cu mine ca să mă descarc și să pătrund cumva în subconștient. Nu știu dacă nu mi-am dorit sau nu m-am gândit la mai mult pe planul ăsta.

Rep.: Ce sentiment îți evocă ideea că va urma curând avanpremiera și debutul tău?
N.Z.: Sunt foarte entuziasmat și sunt foarte interesat de produsul final al muncii noastre fiindcă suntem o echipă faină care, înainte de toate, reușim să ne distrăm în timp ce lucrăm, și ăsta mi se pare unul dintre cele mai frumoase lucruri în meseria asta. Nu există teatru făcut cu de-a sila, fiindcă faci asta din iubire pentru teatru și nu există iubire cu de-a sila. Nu știu să descriu sentimentul pe care-l am când mă gândesc la acel moment, dar e unul foarte pozitiv și cu care nu m-am mai confruntat. Mă gândesc că e debutul și că am șansa să fac asta.

Rep.: Părinții tăi vor fi prezenți?
N.Z.: Asta nu știu fiindcă n-am discutat încă cu ei, dar sunt foarte entuziasmați pentru faptul că sunt în acest proiect.

Rep.: Ai vrea să ajungi să joci spectacolul ăsta sau altele în București?
N.Z.: Sigur că da, nici nu-ncape îndoială. Aș vrea să joc oriunde. Dacă aș juca în București fiindcă aș avea ocazia să îi încânt și pe prietenii de-acolo și pe lumea care mă știe. Aș lua contact cu lumea de acolo și pe acest plan mai mult decât aș fi făcut-o în trecut.

A consemnat Andrei VORNICU