Cum ne vindecăm “copilul interior”?

Copilul interior există în fiecare dintre noi, se comportă și reacționează ca atare, este o instanță psihică plină de energie, de creativitate, reprezintă acea parte din noi care exprimă cele mai profunde nevoi de securitate, încredere, grijă din partea celorlalți, afecțiune și mângâiere, este tot ceea ce avem nevoie pentru a clădi o lume mai bună.

De cealaltă parte, cunoscutul psiholog Angela Nuţu consideră că acel “copil interior” mai este, în același timp, și acea instanță psihică purtătoare a traumelor emoționale și a tuturor durerilor acumulate în copilărie; aici își au sediul sentimentele de insecuritate, singurătate, teamă, ostilitate, rușine și culpabilitate, sentimente ce pot fi actualizate la vârsta adultă.

“Când sunt copleșiți emoțional, oamenii tind să se regenereze și să revină la strategiile din copilărie pentru a-și satisface nevoile. Atunci când mintea este supraîncărcată, este natural să căutăm o evadare. În momentele de criză, comportamentele de apărare (de exemplu: evitarea) ne-au ajutat să facem față provocărilor. Totuși, menținerea fixă a unor moduri de reacție duce la rigiditate și ne împiedică să fim flexibili, adică să alegem în acord cu binele nostru, nu cu fricile, temerile, anxietățile noastre. Un mod de a fi trăi bazat prea mult pe securitate este alimentat de frică, în timp ce asumarea și îmbrățișarea emoțiilor, fie ele și negative, permite exprimarea libertății personale în mod benefic pe calea creșterii personale”, explică psihoterapeutul Angela Nuţu, vicepreşedintele Asociaţiei Române de Hipnoză.

Rănile din copilărie nu se vindecă automat la maturitate

Deși majoritatea adulților sunt de părere că vârsta cronologică îi vindecă de experiențele copilăriei, lucrurile nu stau deloc așa. Rănile nevindecate din copilărie ne însoțesc permanent pe parcursul vieții.

Specialistul afirmă că nucleul emoțional se conturează în perioada copilăriei, iar dacă nu acordăm timp și atenție vindecării noastre emoționale, ajungem să ne ancorăm în experiențe repetitive care reflectă experiențele emoționale din copilărie. Așadar, noi conținem copilul interior în suflet, iar cu cât acordăm mai multă atenție nevoilor sale, cu atât resursele noastre emoționale se deblochează.

“Majoritatea dintre noi avem tendința de a trata copilul interior în același mod în care părinții noștri ne-au tratat în copilărie: dacă au fost excesiv de critici, și noi vom deveni, față de noi înșine excesiv de autocritici, mai ales față de impulsurile copilărești și iraționale. Dacă am fost neglijați, și noi tindem să neglijăm nevoile copilului interior. Fără a da dreptul copilului din noi să se exprime, fără a răspunde nevoilor lui, fără conștientizarea și contracararea tuturor atitudinilor și comportamentelor parentale interiorizate care presupun critică excesivă, neglijare, abuzuri, negare a sentimentelor acestuia, nu vom putea construi o bună imagine de sine”, declară psihoterapeutul Angela Nuţu, vicepreşedintele Asociaţiei Române de Hipnoză.

De ce copilul meu interior are emoții ascunse?

Traumele sau evenimentele neînțelese în copilărie lasă copilului sentimente de rușine, de neacceptare, de lipsă de încredere de sine, ceea ce înseamnă că el va simți că trebuie să-și ascundă experiența și emoțiile pentru a supraviețui, pentru a se adapta mediului.

“De exemplu, dacă ai fost controlat de părinți sau ai fost învățat să crezi că ești iubit și acceptat doar dacă ești “bun” în viziunea lor, atunci înveți cum să-ți ascunzi emoții precum tristețea sau mânia. Dacă ai experimentat respingerea, abandonul sau abuzul, ai învățat să ascunzi durerea pentru că te temi că ai putea fi rănit sau respins din nou. Dacă ai învățat că trebuie să fii bun pentru a câștiga dragostea, poți ajunge cu ușurință în relații de codependență; şi dacă ai învățat să ascunzi sau să reprimi durerea, este foarte posibil să preferi să nu construiești relații solide pentru a te feri de suferință”, explică specialistul.

(Redacţia)