INTERVIU. Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, după 4 ani teleleu prin țară, sunt convinși că: „Fiecare om poate să schimbe România“

În urmă cu cinci ani, jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț și-a abandonat slujbele sigure și bine plătite și viețile previzibile și plafonate, au lăsat în urmă cariere, locuință și mediu familiar, au achiziționat o autorulotă și au pornit într-o odisee de patru ani în miezul României contemporane. Au interacționat cu minorități etnice, comunități izolate, needucate și lipsite de orizont, au pătruns în medii în care violența extremă ține loc de hrană, unde dezumanizarea a atins cote incredibile, iar principala metodă pedagogică de educare a copiilor este bătaia. Au scris despre fenomenul marginalizării sociale cu înțelegere, compasiune, luciditate și expresivitate. Și au sprijinit necondiționat pe toți cei aflați în nevoie.

Rezultatul celor patru ani de peregrinări s-a concretizat pe site-ul www.teleleu.eu, un episod a fost surprins în cadrul documentarului „Ultimul căldărar“, iar o sinteză fotojurnalistică s-a materializat în volumul „Acasă, pe drum. 4 ani teleleu“, publicat la Editura Humanitas.

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au participat la ediția din acest an a Salonului de Carte Bookfest Tîrgu Mureș, unde au prezentat cartea, au dialogat cu publicul, au semnat cărți și au acordat un interviu unui jurnalist care le privește viața și munca cu un amestec de admirație, stupoare și dorință de a prelua ceva din libertatea lor autentică și din nebunia lor constructivă.

Reporter: Sunteți mulțumiți de cum a fost primită cartea până acum?
Elena Stancu: Da, suntem bucuroși că primul tiraj s-a epuizat în două luni, iar acum suntem la al doilea tiraj, ceea ce pentru piața de carte din România e foarte bine. Am primit și foarte mult feedback, nu ne așteptam la atât de mult feedback la această carte.
Cosmin Bumbuț: Am primit și premiu pentru memorialistică.
E.S.: Da, am primit la Premiile Observator Cultural un premiu pentru memorialistică. Și am primit foarte multe mesaje, majoritatea pe Facebook, dar și mailuri. Erau foarte mulți oameni emoționați de poveștile din carte și, ceea ce ne-a bucurat foarte tare, erau oameni mobilizați, adică spuneau că au citit cartea, i-a emoționat foarte tare și simt nevoia să facă ceva. Chestia asta m-a bucurat. Ne sunau și ne întrebau ce pot să facă sau cum pot să doneze sau că vor să se implice undeva.

Rep.: Ideea asta, de a vă lua lumea-n cap și de a colinda țara și lumea într-o rulotă, a venit oarecum brusc sau a fost o idee veche și care s-a reactualizat la un moment dat?
E.S.: Întâi am luat mașina, la începutul anului 2013, și am luat-o în ideea că o s-o folosim în vacanțe și o s-o folosim pentru materialele la care lucrăm în paralel. Eu atunci eram redactor-șef adjunct la Marie Claire, iar Cosmin făcea fotografii de modă și publicitate. Am folosit mașina de câteva ori în vara respectivă. Nu cred că am vorbit de mutat în mașină, o țineam doar pentru astfel de călătorii, dar în toamna din 2013 am câștigat o bursă dată de Centrul Carter din America pentru a face un proiect multimedia despre violența domestică în România. Bursa nu era foarte mare, valora 5000 euro, noi mai avea niște bani, dar nu foarte mulți, și ne-am dat seama că financiar vorbind nu avem cum să călătorim prin toată țara și să ne păstrăm în același timp garsoniera închiriată din București, și eu oricum nu mai am cum să lucrez full time dacă o să călătoresc atât, așa că a fost o decizie practică, economică.

„Avem privilegiul de a nu fi presați de deadline-uri dintr-o redacție și stăm într-un loc până când terminăm de documentat subiectul“

Rep.: Dimensiunile autorulotei au fost foarte reduse și v-au comprimat cumva universul. V-ați gândit dacă faceți niște economii sau obțineți o sumă de bani mai consistentă să vă mutați într-o autorulotă de dimensiuni mai mari?
C.B.: Păi, tocmai am vândut-o pe cea veche. După carte am făcut o ședință de redacție și am spus că am terminat un capitol fiindcă am încheiat cu o carte și un film. Ce urmează? Ce ne-a lipsit și ce vrem să facem mai departe? Ne-am dat seama că ne-a plăcut în acești patru ani în rulotă și lucrând așa, și că vrem să continuăm. Singura problemă pe care am întâmpinat-o a fost o mică chestie de confort: un pat care să nu coboare din tavan și să acopere aragazul. Bucătăria e inutlizabilă când cineva doarme. Atunci următoarea noastră mașină va avea un metru în plus, adică va avea 6 m, nu 5. Există mașini mai mari și mult mai luxoase și sunt comparabile ca preț, dar nu vrem să atragem atenția pe unde mergem.

Rep.: Disconfortul creat de condițiile în care locuiți v-au îmbunătățit calitatea muncii? Scriai în carte că de când v-ați mutat în autorulotă și ați călătorit ai scris mai bine decât ai făcut-o vreodată, iar Cosmin a făcut cele mai bune poze din viața lui. Care e relația între ceva ce pierzi și ceva ce câștigi?
E.S.: Nu am scris mai bine sau n-am făcut fotografii mai bune pentru că am trăit într-o autorulotă, ci pentru că avem timp. Înainte, Cosmin era freelancer și era plătit cu ziua, așa că revista prefera să îl plătească o zi, să nu îl angajeze mai multe zile, pentru că era mai scump. Nici reporterii nu mergeau foarte mult timp pe teren pentru că, dacă era afară din oraș, te costa deplasarea și era totul pe fugă, haide, bagă interviurile și du-te înapoi la redacție. Atunci, ce-am câștigat a fost timp de stat pe teren. Nu mai suntem presați că ne costă dormitul la hotel sau că trebuie să mâncăm la restaurant, pentru că totul e foarte ieftin: dormim gratis în mașină și mâncăm ce nă gătim noi, de la supermarket. Acest timp ne-a ajutat să ne facem treaba mai bine decât o făceam înainte, nu neapărat traiul în mașină. Practic, avem privilegiul de a nu fi presați de deadline-uri dintr-o redacție și stăm într-un loc până când terminăm de documentat subiectul.

Rep.: Probabil că ați primit și opinii invidioase, de la oameni care v-au spus că și-ar dori să aibă curaj să își ia lumea-n cap și să călătorească la fel ca voi.
E.S.: N-am primit foarte multe. Foarte mulți au zis că n-ar putea trăi așa, nu că și-ar dori să trăiască și ei așa.
C.B.: Că suntem curajoși și inconștienți.
E.S.: Totuși, noi trăim foarte low-cost, cu foarte puțini bani, avem niște venituri foarte nesigure. Noi trăim din donații fiindcă n-am vrut să primim publicitate și atuncea, o dată pe lună, trimitem o vedere și o scrisoare oamenilor care ne donează niște bani. Dar sunt fonduri instabile, eu nu sunt asigurată medical, de exemplu, adică nu e ceva de invidiat: aș vrea să trăiesc într-o rulotă, să mă spăl pe cap într-un lighean, să nu știu dacă o să am bani și luna viitoare, să nu știu unde o să dorm la noapte, nu e ceva atât de boem cum poate că pare de dinafară.

O nouă carte, legată de migrația românilor în Europa

Rep.: Care este planul următor după ce vă achiziționați noua autorulotă? V-ați stabilit un traseu?
C.B.: Avem un nou contract semnat cu Editura Humanitas. Facem o nouă carte, legată de migrația românilor în Europa, pentru că au plecat milioane în ultimii ani, 200 și ceva de mii numai anul trecut și vrem să documentăm treaba asta foarte la firul ierbii, cum am făcut-o și cu celelalte materiale. O să căutăm niște români din Europa, din diverse medii și clase sociale, și o să vedem ce-o să iasă.
E.S.: O să petrecem timp cu ei, exact ce-am făcut și până acum.
C.B.: Proiectul se va numi „Plecat“.
E.S.: Sau „Plecați“, încă nu știm sigur. O să călătorim în Europa în căutarea românilor și o să vedem ce lucrează, ce mănâncă, cum arată comunitățile de români de-acolo, cum își petrec timpul liber, unde merg la școală copiii lor, de ce-au plecat din România, ce i-ar face să se întoarcă, toate întrebările astea pe care le-am pus noi, cei rămași acasă.

Rep.: Ce țări vizați în primă instanță și cât timp credeți că vă va lua proiectul?
C.B.: Teoretic, ar trebui să ne facem un plan legat de traseu, ca să economisim combustibil și să nu mergem în zig-zag prin Europa, ci să acoperim câte o țară și apoi să mergem mai departe. Dar ca să fim foarte practici în legătură cu clima, o să încercăm să stăm iarna în părțile de sud ale Europei, și vara în părțile de nord. Depinde când vom începe proiectul. S-ar putea să îl începem în ianuarie-februarie-martie, încă mai avem niște calcule de făcut, și o să dureze cam un an. Atât ne-am alocat. Dacă o fi mai mult…
E.S.: De fapt, noi am pornit de la un interval între șase luni și un an, dar la cum ne cunoaștem pe noi, ne tot lungim și tot stăm într-o comunitate.
C.B.: Nu se știe cu cine o să ne întâlnim și o să stăm cinci luni acolo, așa cum s-a întâmplat cu căldărarii, unde am stat șase luni. Dar ne-am luat marjă de un an.

„Ne gândim să rămânem aici și să reparăm ce-i de reparat“

Rep.: O diferență pe care am constatat-o față de materialele precedente e că veți ieși din zona marginală a societății și veți aborda și oameni din straturi sociale superioare.
E.S.: Da, fiindcă nu vom căuta doar clase sociale care au niște suferințe sau se confruntă cu niște lipsuri. O să căutăm de la oameni care lucrează în construcții și până la manageri de top.

Rep.: V-ați gândit vreodată să emigrați, fie și temporar?
E.S.: Niciodată, doar acuma ne sperie situația politică actuală și ne sperie ce se va întâmpla la alegerile următoare, dar ne place foarte tare țara asta și nu ne gândim să plecăm. Ne gândim să rămânem aici și să reparăm ce-i de reparat.
C.B.: Până la alegerile următoare, apoi vom mai vedea.

Rep.: Cum credeți că puteți repara ceva în țara asta, în afara faptului că mergeți la vot sau la câte un protest?
E.S.: În primul rând, oamenii au început să fie foarte implicați social. De fiecare dată când noi publicăm câte un articol despre o comunitate săracă, oamenii ne scriu și ne întreabă ce pot face ca să ajute. Noi îi punem în legătură cu asistenții sociali din comunitatea respectivă sau cu un ONG, dacă găsim unul. La Satu Mare am găsit un mic ONG care lucra cu oamenii străzii și cei care au citit poveștile au fost foarte emoționați și au dorit să doneze. Au donat tot felul de lucruri. Discutăm foarte mult despre rasism și foarte mulți oameni, după ce-au văzut filmul nostru „Ultimul căldărar“, ne-au spus: „Uite, ne-ați făcut să ne schimbăm punctul de vedere față de felul în care îi vedeam pe romi până acuma. Acuma i-am văzut într-o altă perspectivă, mult mai apropiată de noi, și am înțeles că de fapt între noi și ei nu există nici o diferență, nu există noi și ei, suntem doar noi, care ne lovim de aceleași probleme, zi de zi.“ Vara asta, de exemplu, am vândut mașina veche și așteptăm mașina nouă, și atunci am avut o pauză în care ne-am oprit în Alba Iulia, în mansarda unui prieten. Vara asta, dacă tot am stat acolo, am zis că vrem să facem ceva. Din 18 iunie, până pe 9 septembrie, chiar duminica înaintea începerii școlii, am făcut un atelier de gândire critică cu elevii de liceu din Alba Iulia și ne-am întâlnit cu ei de două ori pe săptămână. Eu i-am învățat să scrie, Cosmin i-a învățat să fotografieze, ne-am uitat împreună la documentare, am vorbit despre politică, am vorbit despre sărăcie, am vorbit despre educație, i-am învățat să se implice. De exemplu, în Alba Iulia este foarte scump abonamentul la autobuz. Elevii trebuie să plătească 75 de lei și le este decontat 50% doar în lunile de școală, nu în vacanțe, și primesc banii pe urmă, nu primesc reducerea pe loc din cei 75 lei. Prin comparație, Matei, băiatul lui Cosmin, în București plătește 25 lei și primește reducerea pe loc. Și i-am învățat: OK, adunați-vă și hai să schimbăm treaba asta. Hai să vedem unde se poate schimba și ce poți face tu. Așa că sunt un milion de lucruri pe care noi le putem face ca să facem România mai bună. Fiecare om în parte are posibilitatea să facă ceva, chit că se apucă se apucă să meargă la un program de afterschool și să facă temele cu niște copii ai căror părinți nu pot să-i ajute. Iar dacă-i mizerie la tine-n oraș, să suni la primărie și să întrebi de ce e mizerie în oraș sau de ce se-ntâmplă aia. Să mergi la ședințele Consiliului Local, unde ai tot dreptul să participi. Fiecare om poate să schimbe România.

Rep.: În momentul în care ați interacționat cu o nouă comunitate, cum a fost cea a romilor căldărari, nu v-ați depășit la rândul vostru niște prejudecăți? Ați avut prejudecăți legate de acei oameni?
E.S.: În orice subiect pornești cu niște prejudecăți, dar cumva am fost foarte deschiși. Când eram jurnalist la o revistă, nu îmi plăcea fiindcă mi se părea că plec cu subiectul de-acasă fiindcă știi care va fi abordarea, știi ce urmează să scrii, și atunci când ajungeam noi pe teren, agenda era albă și tu puteai s-o umpli cu orice. Sigur că găseai lucruri care te surprindeau, nu neapărat prejudecăți, habar n-aveam cât de obsedați de curățenie sunt căldărarii, habar n-aveam că ei, de exemplu, nu-și pun cana sau sticla pe scaun, unde stau cu fundul, sau pe jos, unde stau cu picioarele. Cănile și sticlele stau doar pe masă. Sau că ei nu își spală hainele din partea de sus a corpului laolaltă cu hainele din partea de jos a corpului. Lucruri de genul ăsta n-ai cum să le știi dacă nu-i cunoști pe niște oameni și nu stai acolo.

„Atâta timp cât n-o să ne fie bine la toți cei din țara asta, n-are cum să îți fie ție bine“

Rep.: V-ați mai putea întoarce la modul de viață dinainte? Ați putea trăi iarăși într-un apartament sau într-o casă?
C.B.: Trăim luni într-o mansardă la Alba Iulia și de două luni nu mai putem să stăm…
E.S.: Și nu e numai asta, dar eu nu mai pot să fac jurnalism de birou. Eu nu mai știu să mai lucrez așa. Gândește-te că noi, când ajungem într-un loc, în prima zi nu începem să lucrăm propriu-zis. Cosmin are aparatul la el, eu țin telefonul cu care înregistrez pe masă, și doar învățăm numele oamenilor, stăm de vorbă, le povestim cine suntem noi, ce facem. Atunci nu mă mai pot întoarce într-o redacție, nu mai știu să lucrez în ritmul ăla, nu mai pot să lucrez în ritmul ăla.

Rep.: Numiți-mi trei lucruri fundamentale pe care ar trebui să le schimbe societatea românească pentru a funcționa la parametri normali.
E.S.: Primul e educația, clar. De-acolo pornește totul. Dacă reușim să reparăm educația, ne rezolvăm foarte multe probleme sociale legate de sărăcie, violență domestică, recidivă, și altele. Al doilea e sănătatea, pentru că sistemul de sănătate din România e praf, și când mă refer la sistemul de sănătate nu mă refer doar la spitale, ci mă refer la comunități întregi care au tot felul de boli care sunt legate de alimentația lor și de lipsa educației alimentare. Am fost, în județul Gorj, într-o comunitate în care parcă era epidemie de diabet și de hipertensiune, care era strict legată de alimentație, de prostiile pe care oamenii aceia le mâncau și de care nu știau că sunt în neregulă. Prietenii noștri căldărari nu știau că pâinea și franzela pe care o mănâncă îngrașă, și doctorul le-a recomandat să mănânce mai mult carne slabă, pui și pește, și ei își cumpărau pui și pește și le prăjeau în untură, pentru că nu știau că ar trebui să le facă la cuptor. Și atunci când mă refer la sistemul de sănătate, mă refer înglobat la politici de prevenire a unor boli, la accesul la sănătate a unor categorii defavorizate și, bineînțeles, la ceea ce se întâmplă în spitalele românești. Iar al treilea lucru este, clar, lipsa empatiei. Suntem atât de împărțiți în atâtea bule pentru că nu suntem în stare să ne punem în pielea celorlalți și nu suntem în stare să fim empatici cu o categorie sau alta. Fie că ești în tabăra #rezist, fie că ești în tabăra votanților PSD, nu e OK să te urăști unul cu altul, pentru că nu despre asta e vorba, pentru că suntem cu toții aceiași români, aceiași oameni, care avem aceleași interese, la fel cum nu e normal să urăști o anumită categorie socială, o anumită orientare sexuală, niște oameni pe care tu nu-i cunoști sau despre care știi prea puțin. Și asta e din cauză că nu învățăm empatia nici la școală, nu învățăm empatia nici în familie, suntem foarte concentrați la noi înșine și la ce se întâmplă cu noi – „Să-ți fie ție bine, mamă, să-ți fie ție bine!“ – și nu suntem atenți la binele general, al tuturor celor care trăim în țara asta. Și atuncea, atâta timp cât n-o să ne fie bine la toți cei din țara asta, n-are cum să îți fie ție bine, la tine-n bulă, pentru că suntem o țară.
C.B.: Primul și al treilea coincid, dar la sănătate mă gândeam la chestia de seriozitate și punctualitate. Deci, pe locul unu e educația, iar pe trei e empatia, omenia.

Rep.: A fost vreun moment în viața voastră în care v-ați gândit să vă schimbați complet domeniul de activitate, să renunțați complet la jurnalism sau la fotografie?
E.S.: La mine, nu. Nici nu m-am gândit că aș putea face altceva, nici nu mi-a trecut prin cap.
C.B.: La mine, la fel. Nu mă văd făcând altceva.

Rep.: Ce s-a schimbat profund în voi în acești ani de când ați plecat pe drum?
C.B.: Suntem mai relaxați.
E.S.: Suntem mai implicați.
C.B.: Nu știu dacă suntem mai implicați fiindcă am plecat sau datorită contextului, mai ales politic, de acuma. Suntem mult mai empatici. Mi se pare că am mai mult timp pentru orice, pentru tot, și că pot să simt. Aproape fiecare clipă sau fiecare lucru pe care îl fac are altă intensitate acum.
E.S.: La fel (râde).
C.B.: Suntem, probabil, mai toleranți cu noi, cu toți.

A consemnat Andrei VORNICU