INTERVIU. Regizorul Andi Gherghe este nepărtinitor: „Fiecare din noi întreține într-o măsură mai mare sau mai mică sistemul ăsta bolnav”

Numele Andi Gherghe a devenit de mult sinonim cu teatrul independent târgumureșean, cu puternice ecouri naționale. Actor, regizor, co-fondator al Asociației Teatru 3G și totodată o voce tranșantă, lucidă și angajată social, Andi Gherghe a debutat de curând și ca dramaturg al spectacolului „Social Acceptabil”, pus în scenă în regie proprie la Centrul Multimedia Studio Act din Oradea. De asemenea, tot în această toamnă a montat la Târgu Mureș spectacolul „Mihai Viteazul” de Székely Csaba, în care eroul titular este înfățișat într-o manieră frustă și denudată de poleiala cu care este prezentat în mod obișnuit în discursurile publice. Următoarea reprezentație va avea loc vineri, 9 noiembrie, ora 19.00, la Ansamblul Artistic Mureșul, iar spectacolul „Social Acceptabil” va avea o reprezentație la Târgu Mureș duminică, 21 octombrie, ora 19.00, la Sala Studio a Teatrului Ariel.

Reporter: În prag de Centenar ai venit cu un spectacol în care personajul titular, Mihai Viteazul, nu e chiar cel pe care îl știm din manualele de istorie, iar pe unii ar putea să îi contrarieze această perspectivă. Cum o motivezi?
Andi Gherghe: Titlul proiectului subvenționat de AFCN în care s-a făcut spectacolul este „Terapie socială prin teatru contemporan”. Asta încercăm să facem și încercăm să semnalăm anumite probleme. Cred că ăsta ar trebui să fie rolul teatrului, mai ales în societatea de azi, în care crește naționalismul mai ceva ca în anii ’30. Acum s-a încheiat și referendemul cu Coaliția pentru Familie, care trei luni ne-a îndepărtat de la temele esențiale care ar trebui să fie dezbătute în spațiul public. Am vorbit despre relațiile interetnice („Maro”, n.r.), anul trecut am vorbit și despre homosexualii din secuime („Bucurie și fericire”, n.r.). De mult i-am zis lui Csaba că vreau să facem un spectacol despre români și despre probleme lor, fiindcă avem destule. Una din marile probleme, și cred că de aici începe tot, este bătutul ăsta în piept de cine suntem noi, cu dacii, cu romanii, eroii ăștia pe care îi mitizăm și îi punem pe un piedestal. Toată chestia asta este întreținută de istoria falsificată care se învață în școli.

Rep.: Dar nu crezi că asta e și o metodă de a masca niște complexe mai puternice care ne rod?
A.G.: Normal. Noi, românii, n-am avut până acum un moment zero în istorie în care care să tragem linie și să vedem cine suntem, cum am apărut pe lumea asta, cine suntem cu adevărat, nu povești, ce-am făcut de-a lungul istoriei, cu bune, cu rele. Dar hai să fim cinstiți cu noi și în momentul în care ajungem să avem punctul ăsta zero cred că lucrurile se vor schimba, nu o să ne ascundem în spatele unor măști, ci o să luăm problemele în piept, pentru că din punctul meu de vedere, de-acolo încep toate. N-o să mai poată să vină nici un politician să agite steagul și să zică: mamă, cine suntem noi, și hai, votați-ne, că noi suntem ăia și ăia. Românii trăiesc o iluzie despre cine sunt ei. Am avut ocazia să vorbesc cu foarte mulți oameni care au plecat afară și care, cât timp erau aici, aveau anumite informații despre ei și despre națiunea din care fac ei parte, și în momentul în care au ajuns dincolo au avut un șoc mare nu numai cultural, ci și de civilizație. Mai ales în anii ’90, când m-am format eu ca adolescent și student, în perioada respectivă tema asta era foarte folosită: cine suntem noi și cât de importanți și de tari suntem noi. De-aici vine și o victimizare, pentru că trebuie să-ți găsești un răspuns la întrebarea: dacă suntem atât de tari, de ce suntem unde suntem? Și, bineînțeles, argumentul invocat a fost că tot timpul am fost la confluența unor imperii, străinii nu ne-au lăsat, și ne-au făcut aia sau ne-au făcut aia. Dacă stăm să ne gândim un pic, că tot fluturăm ideea cu dacii, dacii erau niște barbari. Erau niște apicultori extraordinari, aveau foarte mult aur, știau să facă un vin bun, probabil și o pălincă bună, dar până n-au venit romanii, noi n-am avut drumuri. Ăsta-i adevărul istoric. Nu prea construiseră ei infrastructură pentru că le lipseau datele. Romanii i-au civilizat și probabil că așa ne-am format noi ca popor. Eu văd Uniunea Europeană ca pe imperiul roman, care vine să ne civilizeze. Cred că pe-atunci au început problemele în spațiul ăsta, când s-au retras romanii.

„Dacă ne înălțăm toți eroii pe un piedestal, nu mai are cine să ajungă la ei”

Rep.: Revenind la „Mihai Viteazul”, am înțeles că textul preexista într-o altă variantă și a fost adaptat și rescris pentru acest spectacol.
A.G.: Eu i-am zis lui Csaba că vreau un spectacol despre români, iar el mi-a zis că știe să scrie despre maghiari și despre ardeleni, dar n-ar ști ce să scrie despre români. Tot atunci i-am și făcut cadou un vraf de cărți, de ziua lui, printre care Lucian Boia, să se documenteze. Am discutat destul de mult atunci despre români, iar anul trecut, când am despus proiectul AFCN, mi-a spus că are un text scris despre Mihai Viteazul, pe care l-a scris pentru un teatru din Ungaria și că ar putea să-l rescrie astfel încât să reflecte ce spun eu. El a fost rescris și din alte considerente, de exemplu era conceput pentru 30 și ceva de actori, iar în varianta actuală are 11. Mi se pare un text foarte OK. Am avut un pic de furcă cu el pentru că e scris într-un limbaj destul de arhaic, cu termeni care nu mai sunt folosiți în limbajul uzual, iar traducătorul a respectat opțiunea dramaturgului, or mie mi s-a părut un pic dificil ca într-un timp foarte scurt să reușești să montezi textul în limbajul în care era scris. Nu se face chestia asta în cele trei săptămâni cât am avut noi la dispoziție. Iar Mihai Viteazul, mai ales în An Centenar, este foarte fluturat așa, ca marele unificator. Dar puțină lume știe că de fapt toată aura asta de erou a lui Mihai Viteazul a fost inventată de pașoptiști. Nicolae Bălcescu era într-o bibliotecă din Milano și a descoperit o gravură și niște însemnări despre Mihai Viteazul. Vaticanul îl considera în perioada aia un prinț al creștinătății datorită campaniilor antiotomane conduse de el. Evident că el, singur, n-ar fi putut să facă ce-a făcut. A făcut totul având în spate Sfântul Imperiu Roman și pe ardeleni. Fără ajutorul lui Sigismund Báthory nici n-ar fi câștigat la Călugăreni, pentru că inițial el a pierdut, otomanii au cucerit Târgoviștele și Bucureștiul, Mihai Viteazul s-a retras în munți, a primit trupe, s-a întors cu ajutoare și așa i-a alungat pe otomani. Asta nu știrbește cu nimic calitățile lui de lider militar și de conducător, dar ideea asta că el s-a trezit într-o dimineață și la cafea a zis: „Ce-ar fi să unesc Ardealul, Moldova și Țara Românească?”, e falsă, n-a existat așa ceva. Și, dacă e să o luăm din punct de vedere istoric, primul care a făcut asta a fost Sigismund Báthory. El l-a susținut pe Mihai Viteazul la tron în schimbul relației de vasalitate pe care acesta i-a oferit-o. La fel a fost și voievodul moldovean de-atunci. Putem vorbi de o unire administrativă având în vedere că cei doi voievozi, molvodean și muntean, erau vasali principelui ardelean. Atunci s-a făcut cu adevărat prima unire. Pe urmă Sigismund Báthory a renunțat la tron, la fel cum a mai făcut-o în repetate rânduri. Asta am încercat să facem: să-l demitizăm pe Mihai Viteazul, să arătăm omul, să-l apropiem un pic, pentru că dacă ne înălțăm toți eroii pe un piedestal, nu mai are cine să ajungă la ei. De-asta ei sunt pomeniți numai la depuneri de coroane.

Rep.: Din punctul ăsta de vedere, se îngemănează calitățile cu defectele. Dar există vreun erou 100% autentic în istoria României?
A.G.: Dacă e să te iei după manualele de istorie, toți sunt eroi autentici, extraordinari și așa mai departe. Apropo și de tema cu familia tradițională, și Mihai Viteazul a avut amante. Cu vestita lui amantă, doamna Velica, se înfățișa chiar în fața soției. Există gravuri în care el e alături de amanta lui la curtea regelui german. De Ștefan cel Mare nu mai zicem, că și-a împrăștiat sămânța prin toată Moldova. Sunt sigur că avem foarte mulți moștenitori direcți de la Ștefan cel Mare. Dar despre astea nu putem să vorbim pentru că pătează discursul naționalist care este întreținut de toată lumea. Referitor la Ministerul Educației, când apare câte-un ministru al Educației, cred că e pus în funcție cel care poată să oprească reformarea învățământului cel mai mult.

Rep.: Legat de idealizarea unor personalități istorice marcante, situația asta nu se regăsește și la alte popoare? Francezii îl consideră pe Napoleon un mare erou, deși unii ar veni cu contraargumente.
A.G.: E mai greu să-l consideri pe Napoleon erou și chiar dacă vorbești cu orice francez o să admită că Napoleon era un tâmpit și că era un geniu militar, dar poți să fii tu geniu până nu mai poți, însă în momentul în care practici un genocid situația devine gri. Firește că orice poate fi justificat, și naziștii au avut o justificare pentru Auschwitz. Și alte popoare mitizează personalități ale istoriei lor, dar se întâmplă mai puțin decât la noi. La noi s-a practicat asta ca politică de stat zeci de ani, și am avut cărți interzise. Englezii sau francezii n-au trecut prin asta. Dacă înveți istoria Angliei, oriunde în lume, afli că Henry al VIII-lea și-a omorât toate nevestele. Adică ți-l arată și cu cele bune, și cu cele rele.

„M-a interesat mica corupție, a oamenilor care nu au funcții”

Rep.: Ai primit reacții negative pentru spectacol?
A.G.: A fost una singură care a ajuns în spațiul public. A fost cineva deranjat că se înjură și că ne batem joc de simbolurile naționale.

Rep.: Presupun că anticipai astfel de reacții.
A.G.: Da. Sincer, m-am temut că o să fie mult mai nasol. Iată un lucru confirmat și de referendum, că lumea nu prea mai pune botul la discursuri de genul ăsta. Oamenii încep să gândească și, spre surprinderea multora, de-asta a fost așa o prezență scăzută la referendum, nu pentru că oamenii ar fi de acord cu homosexualitatea, Doamne ferește! Suntem aceeași națiune intolerantă ca și până acuma. E vorba de asocierea cu un anumit discurs care a îndreptat oamenii spre boicot, discursul ăla al urii, neadevărat. Lumea nu prea mai are mentalitatea anilor ’90, când ieșea liderul de partid și spunea: „Ungurii vor să ne fure țara!” Și lumea ieșea cu furci și cu topoare și își dădeau în gură în Centru. Și asta mă bucură foarte mult pentru că mă uit la cehi, la polonezi și la ungurii din Ungaria și văd o creștere a intoleranței și a naționalismului xenofob și a discursului anti-uman, iar la noi chestia asta nu ține. Am fost o surpriză pentru Europa, pentru că mulți, inclusiv eu mă așteptam ca referendemul ăsta să treacă lejer. Îmi pierdusem cumva încrederea că mai putem fi bine. Dar uite că vine poporul ăsta și-mi dă o palmă și-mi zice „Prostule!” Și asta mă bucură fiindcă înseamnă că începem să ne deșteptăm.

Rep.: Discursul ăsta, care nu a convins populația generală, se leagă și de faptul că vine din partea unor exponenți ai corupției în România. Problema corupției ai abordat-o în piesa „Social Acceptabil” cu care ai debutat ca dramaturg, la Oradea. Cum s-a născut piesa, în cadrul masteratului de Scriere dramatică?
A.G.: Eu am vrut de mult să fac un spectacol despre corupție și discutam despre asta cu Alin Stanciu anul trecut, la Oradea, înainte să încep masteratul. Cumva am încercat să scriu niște lucruri în timpul masteratului și nu au ieșit pentru că le scriam sub alte auspicii și în alte condiții, dar a venit proiectul ăsta de la Oradea și l-am intitulat „Social Acceptabil”. Eu nu am vrut să vorbesc în teatru despre fapta funcționarului public care obține un folos pentru sine în exercitarea atribuțiilor de serviciu, conform definiției din Codul penal. Pe mine m-a interesat mica corupție, a oamenilor care nu au funcții. M-au interesat mai mult comportamentele pe care noi le considerăm acceptabile din punct de vedere social.

Rep.: Compromisuri.
A.G.: Micile compromisuri: șpaga la medic, meditațiile pentru școală, șpaga la polițist, ca să scăpăm de amendă. Ideea este că toți suntem vinovați și fiecare din noi întreține într-o măsură mai mare sau mai mică sistemul ăsta bolnav. Dacă e să o luăm așa, că se leagă de istorie, inclusiv Mihai Viteazul a ajuns pe tronul Țării Românești plătindu-și postul la sultan. De-a lungul istoriei, toți domnitorii și-au plătit scaunul. Ei nu au fost nici aleși în sfatul boieresc, nici aleși prin vot (care nici nu exista pe vremea aia), nu exista o linie de descendență, și foarte rar avem în istorie unul care să îi succeadă altuia. Erau mereu alții: ba unul era trădat de boieri și omorât, ba era căzut pe câmpul de luptă, dar în general puțini dintre domnitorii noștri au avut o moarte bună. Cei care au avut o moarte bună au fost cei care au știut să se învârtă între cele trei mari imperii de care tot vorbim, cei care au fost diplomați și au știut să se înțeleagă bine și cu ungurii și cu turcii și cu polonezii. Cam de-acolo ne vine nouă treaba asta cu șpaga, pe lângă faptul că „ciubuc” și „bacșiș” sunt termeni turcești care au ajuns în vocabularul nostru. A fost un sistem care a fost întreținut cu precădere în perioada comunistă, când nu exista nimic la raft, și atunci lumea trebuia să se descurce și se practica foarte mult trocul: tu lucrai la fabrica de mezeluri, eu lucram la fabrica de zahăr, eu îți dădeam un kil de zahăr, tu îmi dădeai în schimb un salam. Asta însemna că amândoi furăm din gestiunea fabricii, dar lumea închidea ochii, iar faptele de genul ăsta nu erau supuse oprobriului public pentru că toată lumea făcea asta și cumva sistemul te-a îndemnat să fii așa. Am fi mari naivi să ne închipuim că după ’89 românii au renunțat la practicile astea. De exemplu, un prieten lucra la un hipermarket la congelate îmi povestea că ei așa făceau: el dădea un pui sau ceva mezeluri la ăla care lucra la dulciuri și primea în schimb ciocolată. L-am întrebat dacă n-au minusuri și a zis că au vreo 10 000 de lei pe lună. L-am întrebat: și e normal? Și el mi-a zis că la ei e ceva normal. Atunci te întrebi: hipermarketul ăla, având peste 10 000 de lei în minus și fiind OK cu chestia asta, nu e ceva putred și acolo? Noi avem nevoie de un Fisc la fel ca în SUA, să chestioneze anumite lucruri, cum ar fi: „Am văzut că ți-au luat o mașină de 50 000 euro, și tu locuiești într-un apartament de 30 000 euro și ai un salariu de 3000 lei pe lună, cum ți-ai permis mașina asta?” Dacă ieși în fața porții mele și numeri mașinile, o să îți dai seama că românii au bani, mai des o să vezi mașini de peste 15 000 euro decât sub 15 000 euro. Până când nu acceptăm că toți avem o problemă și că toți practicăm chestia asta într-un fel sau altul, până atunci n-o să oprim fenomenul ăsta. Iar unii oameni se complac în situația asta.

A consemnat Andrei VORNICU