INTERVIU. Marius Turdeanu și Serenela Mureșan, actori la Sibiu, joacă cu succes la FNT și mai au nostalgii pentru Târgu Mureș

„10“ înseamnă 10 porunci, 10 actori și tot atâtea personaje și scene care se împletesc într-o manieră aproape caleidoscopică. Spectacolul scris de Székely Csaba și pus în scenă de Radu Alexandru Nica la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu a avut premiera la finele anului trecut și a fost selecționat în cadrul Festivalului Național de Teatru de la București, unde a avut două reprezentații la Sala „Liviu Ciulei“ a Teatrului Bulandra. Spectacolul explorează modalitățile în care cele zece personaje filtrează prin propriile experiențe Decalogul, fiecare poruncă generând o poveste care se leagă de cele ulterioare într-un mod inextricabil. Personajele conțin toată gama de slăbiciuni și de patimi omenești, sunt oameni ca noi, care încearcă să obțină mereu mai mult de la viață, chiar dacă modalitățile prin care o fac contravin frecvent moralei obișnuite sau a normelor sociale acceptate.
Doi dintre actorii din distribuție sunt Marius Turdeanu și Serenela Mureșan, familiari scenei târgumureșene înainte de a o schimba pentru cea sibiană. Am discutat cu cei doi despre povestea din spatele spectacolului, despre implicarea în cadrul poveștilor întrețesute în piesă și despre relația lor actuală cu Târgu Mureșul.

Reporter: Cum ați lucrat cu textul? A fost deja scris când ați început repetițiile su a fost scris pentru voi în manieră work in progress?
Serenela Mureșan: Work in progress.
Marius Turdeanu: Textul pornește de la cele 10 porunci, dar se amestecă cu niște interviuri de-ale noastre și cu o parte foarte intimă din noi fiindcă noi am adus niște povești, iar Székely Csaba, drăguțul de ei, și Serenela dă din cap că da (râde) a făcut puzzle-ul ăsta și a făcut genial povestea asta de labirint. Deci, suntem noi, cu poveștile noastre, puse pe cele 10 porunci.
S.M.: Fiecare joacă altceva. Nu ni s-au repartizat poveștile personale nouă, ci au fost luate aleator. Csaba a scris foarte frumos, a fost aproape de noi și ne-a urmărit cu atenție și a lucrat puțin cu sufletul nostru.

Cele 10 porunci sunt despre noi

Rep.: Ați putea spune în câteva cuvinte care a fost povestea voastră reală din spatele textului?
M.T.: Spectacolul are un iz comic și e foarte bine că e așa pentru că poveștile reale sunt puțin mai dureroase și mai costisitoare pentru noi.
S.M.: Am și convenit când am vorbit cu regizorul și cu dramaturgul să ținem secret. Doar ei știu povestea fiecăruia dintre noi. Am trimis una-două-trei povești fiecare.
M.T.: Am făcut un fel de pact: ca să ne dezgolim de tot și să fim foarte sinceri, am stabilit că nu ne vom spune ce povești avem fiecare. Fiecare am avut un fel de ședință pe internet costisitoare psihic, dar în spectacol – și ăsta e talentul lui Csaba, că răzbate partea cealaltă, care te face să râzi amar sau te face să te identifici cu situația – sunt sigur că mulți se regăsesc în suita de 10 porunci fiindcă sunt despre oameni, despre noi.
S.M.: De fapt, noi asta le-am povestit regizorului și dramaturgului, fiecare cum crede că și-a încălcat cele 10 porunci sau ce poruncă crede el că la un moment dat în viață a încălcat. Și cred că sunt destui oameni care până la vârsta la care au trăit pot să-ți spună că au cam încălcat pe rând toate cele 10 porunci.

Rep.: Care dintre cele 10 porunci vi se par cel mai dificil de respectat?
M.T.: Cred că sunt cam la egalitate… Pentru femei, Să nu ucizi e groaznic.
S.M.: Cred că e diferit de la bărbați la femei. Apropo de Să nu ucizi, mi se pare foarte dureroasă chestia cu avortul.
M.T.: La asta m-am gândit și eu. De pildă, Să nu furi, și în varianta noastră este să îi furi cuiva copilul, soția și fericirea. Iarăși e o chestiune groaznică. Cred că toate sunt dificile. Nu există o departajare, depinde la ce te referi. Sunt scoase din contextul Bibliei, dar sunt absolut valabile.
S.M.: Foarte contemporan.

Actualitatea Decalogului

Rep.: Referitor la porunci, vi se pare cumva Decalogul pe alocuri desuet sau depășit?
S.M.: Nici vorbă.
M.T.: În varianta asta, chiar nu e depășit. Adică, dacă îl citești acasă, singur, seara, cu o lumânare, îți poate părea desuet sau prăfuit. Dar văzându-l pus în viață, cu conexiunile astea…
S.M.: Îl raportezi la viața ta, la întâmplările din viața ta…
M.T.: Despre asta e vorba. Deci nu e deloc prăfuit.

Rep.: A cui a fost ideea spectacolului, a lui Radu Nica sau a lui Székely Csaba?
M.T.: Eu am auzit o discuție de genul ăsta și am înțeles că Radu s-a întâlnit cu Csaba, parcă la Mureș, au discutat despre un viitor spectacol și împreună în scurt timp au ajuns la cele 10 porunci. Li s-a părut o pistă bună.
S.M.: Contemporană.
M.T.: Noi am început să repetăm pe măsură ce apăreau poruncile: am primit scena 1 și 2, am început s-o repetăm, pe măsură ce repetam și descopeream ce se întâmplă mai departe primeam scena 3, repetam mai departe și primeam scena 4, ca la telenovele (râde).
S.M.: Și cu o săptămână înainte de a fi premiera, am primit și eu scena 10. Adică Să nu poftesc la bunul aproapelui meu. Eu mereu pofteam la scenele lor pentru că nu aveam scena mea (râde).

Libertate și neprevăzut

Rep.: Care a fost maniera lui Radu de a lucra cu voi?
M.T.: Sincer să fiu, pentru mine a fost surprinzător de lejeră. Eu am mai lucrat cu el și, de data asta, neavând nici text, și el era un pic faultat, în sensul frumos al cuvântului, pentru că tot timpul a trebuit să fie pregătit. Nici nu știam ce urmează. Am fost relaxați ca să poată să iasă o muncă liberă.
S.M.: A fost o muncă liberă și pentru mine.
M.T.: A fost chiar o muncă frumoasă și ne-am unit frumos.
S.M.: Suntem o echipă faină.
M.T.: Cu atât mai mult cu cât am simțit că poveștile sunt ale noastre. Nu știam neapărat a cui e ce interpretez eu. Mie mi se întâmplă, culmea, să joc și una de-a mea personală, dar probabil că povestea asta e a unuia dintre noi. Iar eu, intrând în situația asta și spunând vorbele astea, unul dintre noi e foarte atașat de ce se-ntâmplă, dar nu știam care dintre noi. E o chestie freaky.
S.M.: Povestea mea am ascultat-o la colega mea și am cam plâns.
M.T.: Nu sunt invenții. Invenția lui Csaba e doar de a le uni și de a face un story.
S.M.: A țesut pânza asta de legătură între ele. Fiecare personaj păcătuiește și tot ceea ce se-ntâmplă în viața lui se răsfrânge asupra vieții altuia. E ca o cascadă.
M.T.: Și abia așteptăm să mai lucrăm cu ei, și în varianta asta, și cu Csaba, fiindcă îmi place cum scrie de mor.
S.M.: Noi, colegii, ne-am simțit bine.
M.T.: Ne-am simțit bine și cu publicul, fiindcă am jucat spectacolul la Sibiu și la Timișoara, dar la Sibiu e publicul nostru, care ne știe. Dar venind la București mi s-a aprobat încă o dată că merge. Și a mers din ce în ce mai bine, fiindcă am jucat de două ori. Am încercat să nu ne așteptăm la nimic, ca să venim fără să așteptăm. Publicul a fost cu noi.
S.M.: A fost foarte ancorat în realitate, a reacționat exact acolo unde doare mai tare, unde îi doare astăzi pe români.
M.T.: Iar Andu Dumitrescu (autorul videoproiecțiilor, n.r.), înainte de București, a reactualizat proiecțiile punându-le în contextul social și politic actual. E o muncă faină cu Andu, cu Vlaicu Golcea (compozitorul muzicii, n.r.) și cu toți ceilalți.

Rep.: Mare parte din publicul târgumureșean vă cunoaște de pe vremea când lucrați la Târgu Mureș. Cum priviți acum, retrospectiv, perioada respectivă? Mai aveți nostalgii, mai veniți prin oraș?
M.T.: Am fost acum câteva zile la premiera lui Cristi Juncu, la Teatrul Național („Navigatorul“, n.r.), am fost acum o lună la premiera lui Bobi Pricop („Teroare“, n.r.), deci răspunsul este că sunt foarte nostalgic după Mureș, mi-e foarte dor de oamenii de-acolo.
S.M.: Și în prezent. Eu chiar locuiesc încă acolo.
M.T.: Și pe scena pe care am debutat.
S.M.: E o emoție frumoasă.

A consemnat Andrei VORNICU