Home / Interviu / INTERVIU. Gianina Cărbunariu, director al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț: „Teatrul are forța de a schimba agenda și de a aduce în prim-plan lucruri mai importante”
Gianina Cărbunariu este o deschizătoare de drumuri în teatrul românesc (Sursă foto: www.tvr.ro)

INTERVIU. Gianina Cărbunariu, director al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț: „Teatrul are forța de a schimba agenda și de a aduce în prim-plan lucruri mai importante”

Distribuie

Gianina Cărbunariu este unul dintre cele mai polivalente și mai reprezentative nume ale teatrului românesc contemporan. Regizor și dramaturg ca formație, Gianina Cărbunariu s-a impus în România și peste granițe cu spectacole precum „Stop the Tempo”, „Oameni obișnuiți”, „Solitaritate”, „Tipografic majuscul” și „De vânzare”, care a obținut Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol în 2015, fiind primul premiu la această categorie decernat unei femei în România, până în prezent.

În 2017, Gianina Cărbunariu a câștigat prin concurs directoratul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, iar în acest an a organizat Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, care a ajuns la cea de-a 30-a ediție. Cariera Gianinei Cărbunariu este legată și de Târgu Mureș, prin spectacolul „20/20” pe care aceasta l-a făcut la Studio Yorick în 2009, cu o distribuție româno-maghiară, și care s-a bucurat de succes internațional.

Reporter: Citisem într-un interviu apărut în urmă cu aproximativ un an că ați fost întrebată dacă ați dori să candidați pentru funcția de director al Teatrului Tineretului. În acel moment, nu erați foarte convinsă. Fiind născută la Piatra Neamț, a existat dorința de a ocupa această funcție datorită unei legături afective cu orașul natal?
Gianina Cărbunariu: M-am hotărât să dau la regie în momentul în care eram în liceu și veneam la spectacolele Teatrului Tineretului. Veneam foarte mult și la festival, iar în perioada ’92-’96, cât am fost eu în liceu, a fost perioada în care festivalul a devenit internațional. Da, a contat foarte mult, există o legătură sentimentală cu acest loc. Cred că a contat și asta, dar eu am avut și șase luni de interimat și când am venit ca interimar nu eram convinsă, pentru că voiam să văd ce se întâmplă în prezent în teatru. Cred că hotărârea am luat-o în momentul în care am văzut trupa, pentru că e foarte bună. Dacă nu ai o trupă bună, cred că e foarte greu să construiești proiecte artistice.

Rep.: S-au produs schimbări în trupă de când ați venit dumneavoastră sau au rămas aceiași componenți?
G.C.: Au rămas aceiași.

Publicul, co-autor al spectacolului

Rep.: Care ar fi direcția pe care doriți să o impuneți teatrului? Ce viziune artistică aveți pe viitor?
G.C.: Eu mă gândesc că o instituție, mai ales una care se află în provincie, trebuie să înțeleagă foarte bine unde activează, care sunt publicurile. Sunt câțiva piloni pe care trebuie construit, nu numai în Piatra Neamț, ci în general, într-un oraș de provincie, și gândesc că o instituție de felul ăsta e un fel de laborator de creație în care sunt mai mulți factori implicați: în primul rând trupa, care e foarte importantă, și care, așa cum spuneam, a fost un motiv pentru care am venit aici, apoi regizorii invitați și ceilalți artiști care vin să colaboreze cu Teatrul Tineretului – scenografi, muzicieni, coregrafi. Aici mi se pare important de spus că îmi doresc să invit artiști cu un spirit tânăr, artiști care doresc să experimenteze cu fiecare proiect, indiferent de vârsta pe care o au, că sunt proaspăt absolvenți sau că sunt regizori pe care îi cunoaște toată lumea. Și nu în ultimul rând, fiindcă toți acești factori se leagă între ei, mai este și publicul sau publicurile. Încă de anul trecut am considerat că publicul trebuie să fie un co-autor în diferite proiecte, drept pentru care anul trecut s-au împlinit 50 de ani de când Teatrul Tineretului poartă acest nume. El n-a avut numele ăsta de la început. Și atunci scenariul care a stat la baza acestui spectacol aniversar făcut cu această ocazie a fost alcătuit din mărturii ale foștilor colaboratori – actori, regizori, scenografi –, precum și din mărturii ale spectatorilor de diferite vârste, în special spectatori peste 50 de ani care își amintesc diferite momente, diferite spectacole, întâlniri cu artiștii care s-au perindat de-a lungul timpului pe-aici. Acela a fost într-un fel un spectacol al comunității artistice și de spectatori, un spectacol despre viața unui teatru. Pe lângă acest proiect, sunt foarte multe altele în care încercăm să implicăm publicul. De exemplu, am avut o premieră în iulie, prima dintr-un proiect în care vor fi realizate trei spectacole în care tineri dramaturgi scriu texte pentru public tânăr, iar asistenții de regie, de scenografie, asistentul dramaturg, asistenții de lumină, sunet, producție și de promovare sunt adolescenți. Există pe lângă artiștii din proiect, ei sunt dublați practic de adolescenți, care participă la tot procesul. Mie mi se pare un proiect care a întinerit și atmosfera în teatru, având acești oameni care lucrează cot la cot cu artiștii și, foarte important, dau un feedback. E uneori o problemă cu teatrul pentru public tânăr creat de autori chiar tineri, dar care nu mai au foarte proaspătă în minte experiența vieții de adolescent. Și astfel, având alături acești tineri, proiectul artistic a avut de câștigat. Lucrul acesta continuă, inclusiv în festivalul de anul acesta, primul spectacol pe care l-am ales a fost „O mie de motive”, în regia lui Horia Suru, cu Florin Piersic Jr. E un spectacol în care publicul participă activ, spectatorii joacă alături de actor. Și nu a fost întâmplător ales să fie primul spectacol, ci a fost un statement că publicul e invitat, în diferite forme, să fie co-autor în acest laborator de creație.

Sursă foto: www.dor.ro

Limita subțire între documentar și ficțiune

Rep.: Publicul mai în vârstă cum primește această invitație? E mai reticent sau este deschis?
G.C.: E foarte interesant fiindcă nu cred că publicul se împarte neapărat pe categorii de vârstă. Există oameni de peste 70 de ani care sunt foarte tineri în gândire și care au crescut cu spectacolele experimentale ale lui Andrei Șerban, Radu Penciulescu, Tocilescu, Dabija, și oamenii ăștia n-au rețineri, iar alții peste 70 de ani sau de 30 de ani, au. Din acest punct de vedere, mi se pare foarte interesant publicul. Nu l-aș împărți pe categorii de vârstă, ci pe experiența pe care o au în raport cu spectacolele Teatrului Tineretulu de-a lungul timpului, sau cu teatrul în general.

Rep.: Care este cea mai mare dificultate de a transpune problemele contemporane într-un limbaj teatral astfel încât să fie înțeles de către public, dar să rezulte și artă în acest proces?
G.C.: Cred că, evident, trăim în realitate și avem și media care preia această realitate, ne-o digeră, ne-o prezintă și de multe ori e un malaxor de realitate, cu tot felul de știri care ne covârșesc la un moment dat, și există inclusiv diferite agende, adică un subiect mai puțin important este adus în prim-plan, în timp ce altele foarte importante sunt lăsate în planul doi-trei. Teatrul are forța de a schimba agenda și de a aduce în prim-plan lucruri mai importante și mai profunde. Pe lângă lucrul ăsta, creează și un fel de comunitate: într-o seară sunt mai mulți oameni alături care văd împreună un spectacol și pot intra într-un dialog despre asta, inclusiv cu artiștii. Teatrul poate să meargă în profunzimea unor lucruri care sunt lăsate în afara agendei de media și de alte tipuri de media și de alte tipuri de discurs public. Pe de altă parte, alegerile estetice ale fiecărui creator depind de sensibilitate, de afinități, de un interes pentru o temă sau alta. Aici am încercat ca în festival să invit oameni cu perspective diferite și instrumente diferite. În ceea ce mă privește, cred că ce e foarte interesant pentru mine e când nu există o limită foarte clară între cât e documentare și cât e ficțiune. Folosind ficțiunea, poți avea o perspectivă asupra realității la care te raportezi. Există și spectacole în care e luată felia de realitate și transpusă în scenă, dar inclusiv acolo e ficțiune. Inclusiv actori care își spun numele pe scenă, în momentul în care fac asta, numele lor devine un nume de personaj. Dificultatea cred că e în a face o selecție a materialului și a găsi o perspectivă. Realitatea e în fața noastră, problema e din ce unghi o privim și ce spunem nou despre ea, cât de în profunzime mergem. Cred că asta e dificultatea: să ajungi la niște straturi cât mai profunde.

„În teatru, ce e «în general», e mort”

Rep.: Ca artist, căutați o perspectivă cât mai personală sau încercați să găsiți una obiectivă?
G.C.: Pentru mine, cu cât intru mai în adâncime într-o realitate locală, încercând să înțeleg mecanismele, cu atât mai universal devine spectacolul după. Când am fost la Târgu Mureș, am făcut spectacolul „20/20” care vorbea despre o problemă din martie ’90, în care conflinctul între cele două etnii a dus nu doar la niște lucruri regretabile, ci a avut consecințe atât pentru comunitatea din Târgu Mureș, cât și pentru comunitatea din întreaga țară, pentru ani buni de zile. Ducându-mă acolo, am făcut documentare cu oameni de diferite vârste, de diferite etnii, nu doar români și maghiari, inclusiv cu tineri care s-au născut în 1990, unii chiar în martie, sau oameni care trăiau în orașul ăla de foarte mult timp sau care fuseseră veniți cu Combinatul din Moldova sau din Oltenia. Am încercat să adun cât mai multe perspective. Când am jucat acest spectacol în Polonia, la Festivalul Internațional de la Wrocław, în spectacol s-au recunoscut oameni care nu aveau deloc legătură cu România. De exemplu, cineva din Belgia a recunoscut problema flamandă și francofonă și mi-a spus că scene din acel spectacol îi aminteau de istorii personale. Și tocmai pentru că m-am dus tot mai adânc în problema locală, în momentul în care l-am transpus pe scenă și am lucrat cu actorii, oameni care nu știau poate nimic despre evenimentul din martie 1990, dar avuseseră experiențe similare în contexte similare din alte țări, s-au regăsit în acest spectacol. Nu mi-am propus niciodată să scriu universal, despre om în general. M-a interesat să pornesc de la niște niște povești care au autenticitatea trăirii și să mă gândesc cât de relevante sunt aceste povești în primul rând pentru publicul unde jucam. Cred că dacă te gândești la primul destinatar și nu vorbești în general, șansele ca spectacolul să vorbească mai multor oameni sunt mai mari decât atunci când vorbești despre om în general, viață în general, moarte în general. Am învățat asta de la oameni mai deștepți ca mine: în teatru, ce e „în general”, e mort.

Rep.: Dramaturgia se apleacă, cu precădere, asupra unor momente istorice bine definite, uneori de dată foarte recentă. În acest sens, textul scenic este destinat doar prezentului sau dramaturgul poate spera la montări ulterioare de succes și peste, să zicem, 20-30 de ani sau și mai mult?
G.C.: Eu nu prea mi-am pus problema asta când am început să scriu și am primit de la oameni de teatru această întrebare: „OK, tu scrii piesa asta, care e foarte actuală, dar va avea ea relevanță peste 20 ani? Vin cu un exemplu concret, din experiența mea: când am scris „Stop the Tempo” în 2003-2004, erau oameni care au zis: „Da, OK, dar peste un an?” S-a jucat în taotă lumea și acum două zile am primit o solicitare din Burundi pentru acest text care a fost scris acum 15 ani. Între timp s-a montat în toată Europa, de mai multe ori în Franța, în Polonia și la New York, un text care era vorba despre România, cu un context românesc și actori care își spuneau numele reale. Dar iată că povestea și ideile de-atunci se potrivesc și pentru anumiți artiști rezonează cu realitatea pe care o trăiesc astăzi. Și la fel s-a întâmplat cu mai multe texte de-ale mele. Pe de altă parte, cred că secolul XX, care a fost unul al intepretării textului clasic în cât mai multe variante, și avem exemple de mari regizori care de fapt au rescris acele texte clasice, pentru că lectura regizorală e o interpretare foarte personală și o rescriere. S-au schimbat lucrurile față de secolul XX și e și explicabil. S-a schimbat și ideea despre o operă de artă. Textul de teatru se naște acum în scenă, de exemplu, cum e și cu devised theatre. Eu am lucrat așa de la început, pentru că atunci când am scris „Stop the Tempo” am plecat cu o idee, m-am întâlnit cu actorii, i-am întrebat ce le-ar plăcea să joace, după care am adus alte materiale în text, inclusiv ready-mades, buletinele lor reale din acel moment, și niște poeme ale lui Marius Ianuș. Am avut spectacole făcute pornind de la dosare de Securitate, în care textul pe care lucram era un text dintr-un dosar. Acel material a devenit scenariul nostru pe care l-am testat, pe care am făcut diverser exerciții de imaginație pornind de la acel document. Nu sunt singurul om care face asta, adică sunt foarte mulți autori la ora actuală care scriu pentru o trupă anume, în perioada de repetiții, iar textul se scrie în timp ce se face spectacolul. Asta, într-adevăr, observ că, de 15 ani, de când am început să lucrez, a devenit o tendință foarte puternică.

Sursă foto: Angelique Surel

Teatrul nu e literatură

Rep.: Ați susținut lucrarea de doctorat cu tema „Regizorul-dramaturg”. Ați putea detalia această temă care mie mi se pare foarte intersantă?
G.C.: Din perspectiva de care vorbeam, și anume că există foarte mulți autori de spectacol care sunt regizori-dramaturgi a căror spectacole nu pleacă de la lectura textului, ci pleacă de la o idee, de la documentare, uneori de la o imagine, depinde de fiecare autor. Cumva accentul cade mai mult pe regizor, de-asta am pus regizorul în față și dramaturgul după, fiindcă totul pleacă de la o idee regizorală, nu de la ceva scris. Atunci când am scris lucrarea de doctorat am insistat asupra faptului că nu vreau să descopăr apa caldă. Caragiale spunea acum foarte mult timp că teatrul nu e literatură.

Rep.: În calitate de regizor-dramaturg, n-ați simțit și pornirea de a vărsa ceva din biografia personală în spectacolele dumneavoastră?
G.C.: Ba am făcut-o, inclusiv în spectacolul „Work in Progress”, realizat în Italia, și care a fost prezentat în cadrul festivalului de aici, se vorbește despre regizoarea româncă care nu înțelege italiană. Aia nu e o ironie gratuită, într-adevăr, când un regizor montează într-o altă țară, există un fel de confruntare benefică cu limba în care se exprimă actorii, în care e scris textul. Eu, de exemplu, am făcut documentarea în italiană, pe care nu o vorbesc, dar o înțeleg destul de bine. Atunci, când în ficțiunea pe care o construiam, am insistat să luăm anumite fragmente exact așa cum erau spuse, pentru că erau spuse mai bine decât aș fi putut eu să scriu. Drept pentru care, textul meu, când l-am trimis la tradus, era o combinație între română și italiană. Dar cred că toate spectacolele vorbesc nu despre mine, pentru că nu am o viață atât de interesantă, dar despre interesul meu la un moment dat pentru o anumită temă. De exemplu, mă interesează ceva foarte tare și încep să mă documentez, dar o fac pentru mine, nu sunt foarte convinsă că va deveni spectacol. Există un declic la un moment dat care mă face să zic: aș vrea să fac un spectacol despre asta. Dar sunt multe lucruri care mă interesează: unele ajung să devină spectacole, e și o chestie de context, iar altele nu. Dar mă regăsesc în foarte mule dintre povești. Întotdeauna există ceva din autor acolo, fără să fie de cele mai multe ori spus în mod direct.

Rep.: Care sunt cele mai mari dificultăți pe care le întâmpinați ca director de teatru?
G.C.: Evident, faptul că se investește foarte puțin în cultură, mă refer la banii cu care poți să faci lucruri.

Rep.: Am înțeles că au crescut salariile actorilor, dar a scăzut bugetul alocat producțiilor.
G.C.: Așa e. E adevărat că finanțatorul teatrului, Consiliul Județean Neamț a înțeles foarte clar că teatrul trebuie susținut. Au existat bani pentru festival, ce-am cerut ni s-a dat. Dar eu vorbesc acum la nivel macro, la tot bugetul alocat culturii. Ăsta mi se pare un challenge, să faci lucruri cu bani puțini. Eu am fost foarte mult timp un om care a criticat sistemul teatral românesc și încă fac asta, dar m-am hotărât acum un an, când m-am decis să candidez, să fac lucrul ăsta ca să văd dacă se poate sau dacă nu se poate, să nu stau doar pe margine și să comentez, ci să intru în joc. Și cred că se pot face lucruri chiar și în condiții grele. Cineva spunea la un moment dat că atunci când ai bani nu e atât de greu să faci lucruri minunate. Aduci cei mai tari artiști, faci cele mai scumpe decoruri. Ei, când ai bani puțini trebuie să fii deștept și creativ. Evident, chestiunile administrative și faptul că un manager trebuie să facă și proiectul de curatoriat și chestiuni de administrative, care nu sunt neplăcute, dar îți mănâncă foarte multă energie. Aici am găsit o soluție foarte bună și am invitat pe cineva care știe să facă lururi bune pe partea administrativă, adică a o directoare adjunctă foarte competentă pe zona asta și atunci am câștigat timp pentru proiectul de curatoriat pe care munca ei administrativă îl susține. Eu fiind și artist și manager de teatru, uneori am simțit nevoia ca ziua să aibă 72 de ore. Eu lucrez foarte greu la două lucruri în paralel. Până acum aveam un proiect, îl duceam până la capăt, îl terminam. Acum, când am lucrat în Italia și făceam naveta Bacău-Bologna foarte des, dimineața eram la telefon și reglam ceea ce se întâmpla în teatru și apoi îmi vedeam de repetiții, iar în timpul zilei la fel, dacă se ivea ceva, trebuia să fiu acolo. Până la urma, e o chestie pe care ți-o asumi, iar eu mi-am asumat treaba asta cu riscul de a lăsa un pic în umbră munca mea de artist, pentru că am refuzat foarte multe proiecte și le refuz în continuare în perioada următoare. Dar nu îmi pare rău, pentu că atunci când am venit aici nu m-am gândit că vin să ocup un post de director, ci am gândit venirea mea aici ca un proiect artistic de trei ani în care acest spațiu devine un laborator de creație cu artiștii de-aici, cu artiștii invitați și cu spectatorii din Piatra Neamț și din alte părți.

Sursă foto: www.miscareaderezistenta.ro

Nica, Afrim, un tânăr regizor străin și Cărbunariu

Rep.: Ce regizori intenționați să chemați în viitorul apropiat?
G.C.: Radu Nica va veni să facă un spectacol, un Shakespeare. E primul clasic care se va face în teatru de când am venit eu. Până acum au fost texte contemporane. Radu Afrim va veni din nou pentru că e legat de trupă și a lucrat foarte bine cu ei acum un an, la „Wolfgang”. Sincer, îmi doresc în al treilea an de mandat, dacă nu și mai devreme, să invit un tânăr regizor din străinătate, încă nu m-am decis. În ceea ce privește alți regizori, încerc să fiu atentă în jurul meu, iar festivalul mă ajută foarte mult, să văd cine ar putea fi alegerea. Sunt încă foarte deschisă, încerc să mă duc, să văd lucruri. Intenționez să fac și eu un spectacol în același timp pentru că în primul an de mandat n-am vrut să lucrez și cred că ar trebui s-o fac pentru că actorii din trupă, dar și spectatorii, trebuie să mă cunoască și ca artist, fiindcă sunt un artist care dă o direcție.

Rep.: Aveți deja vreo temă?
G.C.: Încă mă uit în jur. E foarte interesant, când am fost și am făcut documentare, și-n Mureș, și în alte locuri, cea mai recentă experiență, în Modena, Italia, am reușit să intru foarte rapid în comunitate. Deși sunt născută în Piatra Neamț, am senzația că sunt realități care cumva îmi scapă. Nu e un lucru bun sau un lucru rău. Poate că tocmai implicarea mea, faptul că sunt de aici îmi pune un, nu e un blocaj, dar să zicem că am nevoie de timp să înțeleg. Eu am părăsit orașul ăsta acum 22 de ani și am venit doar în vizită la părinți și s-au întâmplat foarte multe lucruri în timpul ăsta. A fost un oraș în care industria a falimentat, cu o migrație foarte mare și ani de tranziție foarte grei. Iar eu anii aceștia i-am ratat. În ’96 am plecat de-aici. Încerc să ascult povești, orașul are o mitologie. În spectacolul Anei Mărgineanu, făcut cu Ștefan Peca, „Anul dispărut. 1996”, ei aduc în prim-plan acea epocă foarte tulbure și grea. Și am aflat eu, ca om născut aici, lucruri noi despre acea perioadă, din spectacol. Trebuie să recuperez puțin timpul ăsta și cred că tema va veni, mergând cât mai în profunzime în această realitate.

A consemnat Andrei VORNICU


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

Dotări noi pentru școala din Acățari

Distribuie Conducerea Primăriei Comunei Acățari a atribuit, în data de 18 martie 2024, societății Dac …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.