Share

Home / Cultură / INTERVIU. Actorul și regizorul Theo Marton: „Nu cred că putem pune atât de clar degetul pe starea de fericire”
Theo Marton se află în plină ascensiune profesională (Foto: Andrei Vornicu)

INTERVIU. Actorul și regizorul Theo Marton: „Nu cred că putem pune atât de clar degetul pe starea de fericire”

Theo Marton este cunoscut publicului târgumureșean de 13 ani în calitate de actor și co-fondator al Teatrului 74 din Bastionul Măcelarilor. Pe scena micului teatru independent s-a remarcat în spectacole de Cristi Juncu și Theodor-Cristian Popescu, dar a activat o perioadă și la Teatrul Național din Târgu Mureș, de unde a plecat din cauza ineficienței instituției la acea vreme.
După un proiect amplu, realizat cu fonduri europene la Teatru 74, Theo Marton s-a retras pentru câțiva ani din lumea artistică, pentru a reveni apoi în forță atât în calitate de actor angajat la Compania Liviu Rebreanu, cât și de actor de film în lungmetrajul „Secretul fericirii”, bazat pe piesa de teatru omonimă de Alexandru Popa. Deși a figurat și pe afișul filmului „Billion Star Hotel” în regia lui Alecs Năstoiu, rolul din „Secretul fericirii”, alături de Vlad Zamfirescu (care semnează și regia) și Irina Velcescu, l-a adus în prim-plan la nivel național. Carismaticul actor este interesat și de regia de teatru și, după montarea piesei „Almost, Maine”, de John Cariani la Teatrul de Nord din Satu Mare și „The Break of Noon”, de Neil LaBute, la Teatru 74, a revenit pe scena din Bastionul Măcelarilor cu regia spectacolului „Semnale disperate către planeta Pluto” de Elise Wilk, producție a Teatrului 3G, a cărei premieră a avut loc în 6 noiembrie 2018.
După ce-a rulat în cinematografe, „Secretul fericirii” va fi proiectat la Palatul Culturii, în cadrul celei de-a 26-a ediții a Festivalului Internațional de Film de Scurt-metraj Alter-Native, joi, 7 noiembrie, la ora 17.00. Proiecția va fi urmată de un Q&A cu Theo Marton care, în acest an, se numără și printre membrii juriului competiției.

Reporter: Ce reacții ai primit pentru film din partea prietenilor și a cunoscuților?
Theo Marton: Bune și foarte bune. Surpriza mare cred că a fost scenariul în sine și faptul că povestea asta are doar trei actori, care sunt prezenți timp de o oră jumate. Sunt mulți oameni care au văzu trailerul și au fost foarte surprinși de calitatea filmului.

Rep.: Cum a fost să vezi filmul pe marele ecran pentru prima dată? S-a întâmplat la TIFF?
T.M.: Prima oară când l-am văzut într-o sală de cinema a fost la TIFF. Nu mai văzusem o variantă montată decât cu un și ceva înainte și am uitat suficient din poveste încât să mi se pară din nou captivant ce se întâmplă acolo. Și, da, au fost niște lucruri care m-au surprins și atunci, la TIFF. Pe de altă parte, e una să vezi pe un ecran mic un film și alta e să îl vezi la cinema. Acuma toată lumea are acasă câte un Home Cinema și ne uităm la filme, suntem comozi și nu mai vrem să mergem la cinematograf, dar senzația e cu totul și cu totul diferită. Ieri seara am fost la cinema și am constatat același lucru. Oricât de bun ar fi ecranul tău de acasă, e totuși mic, iar filmele sunt făcute să fie văzute pe ecran mare.

Rep.: Crezi că ține de un fel de ceremonial momentul când intri într-o sală de cinema, alături de persoane necunoscute, și vă integrați în aceeași atmosferă?
T.M.: Da. Pentru noi, actorii care am jucat în film, e interesată reacția publicului, să îi vezi, să îi auzi, să-i simți. Cu atât mai interesant e să nu știe cineva că ești în sală, să fii incognito acolo.

„Poate că ăsta e secretul, să simți că n-ai nimic de pierdut, dar totodată să fii acolo cu ce-ai mai bun”

Rep.: Care au fost cele mai frecvente reacții pe care le-ai surprins la public? Râdea, era emoționat, pus pe gânduri?
T.M.: Cred că filmul te poartă, asta e calitatea lui. Începe în glumă și ai senzația că o să fie un film ușurel, după care lucrurile se schimbă și simți, cel puțin asta am pățit când am citit scenariul pentru prima oară. Am simțit că e ceva în spate, se simte o intenție, dar e bine ascunsă din scriitură, și surpriza funcționează de fiecare dată, întorsăturile de situație funcționează, și lumea merge cu ele.

Rep.: Cum ai intrat în echipa filmului?
T.M.: Am citit pentru prima oară textul și mi s-a cerut un feedback. Mi s-a propus inițial să joc și m-am bucurat foarte tare, pentru că eu nu mă împac foarte bine cu castingurile. Am emoții mai mari decât ar trebui să am și poate că oamenii de-acolo nu au mereu răbdarea și timpul ca emoțiile alea să treacă. Ești judecat prin prisma timpului pe care l-ai alocat în perioada respectivă, ești evaluat dacă te potrivești sau nu te potrivești pentru scenariul respectiv. Ulterior m-a sunat Vlad și mi-a zis că o să facă un casing și în momentul ăla am fost aproape sigur că nu îl iau, la fel ca alte castinguri pe care consider că le-am picat cumva și din vina mea. Dar cred că am avut o zi bună. Poate că ăsta e secretul, să simți că n-ai nimic de pierdut, dar totodată să fii acolo cu ce-ai mai bun. Am fost sunat ulterior și mi s-a spus că am luat castingul. De-acolo a urmat un drum destul de lung până să vedem filmul. Au fost undeva la două luni jumate de repetiții zilnice, care au reprezentat un moment de bucurie. Cel puțin așa mi-am închipuit mereu că se fac filmele, fiind vorba și de un film în care sunt trei oameni și un decor unic. Dacă actorul nu funcționează, dacă nu e prezent în situație, dacă situațiile nu sunt bine dsfăcute, riști să n-ai la ce să te uiți. Cred că asta a fost bucuria cea mai mare, că am repetat, că am stat, am desfăcut, am discutat, și în momentul când am ajuns pe platou știam foarte bine cu toții ce-avem de făcut. De-acolo a fost cumva ușor. A fost un lucru așezat, n-au fost crize de lucru majore.

Rep.: Ai avut o chimie bună cu colegii de platou?
T.M.: Da. După două luni jumate ajungi să te cunoști foarte bine cu niște oameni.

Rep.: Îi știai și înainte? Sau cel puțin pe Vlad.
T.M.: Îi știam pe amândoi.

Rep.: Cum a fost să lucrezi cu Vlad care a jucat alături de tine și, în același timp, era regizorul lungmetrajului său de debut? A implicat niște dificultăți tehnice sau de altă natură?
T.M.: Nu. Singurul lucru care a fost neobișnuit față de alte filme e că exista acea pauză după fiecare dublă, în care vedeam materialul, iar Vlad ne-a lăsat să vedem alături de el ce se înregistra după fiecare dublă sau a doua dublă. În rest, Vlad s-a achitat foarte bine într-o situație grea, în care avea de făcut două lucruri. Era și subiectiv față de el, ca interpretare, și în același timp trebuia să țină și povestea. Dar și aici antrenamentul lui de două luni jumate a fost important. La un moment dat, era ora 4 jumate dimineața și am ațipit: aia era ora critică, fiindcă filmam noaptea, iar în jurul orei 4 se instala un somn de care nu mai puteai să scapi. Și am ațipit acolo, cât s-au schimbat luminile, și m-am trezit când s-a dat acțiunea. Atunci a fost una dintre puținele dăți într-o situație în care faci film în care am înțeles cât e de important să știu atât de bine textul, încât n-am fost nevoit să dau stop. Știam ce aveam de făcut, știam textul ca trezit din somn (râde).

Rep.: E o veche dorință a ta să joci în filme. Cum a fost să se concretizeze acum acest rol important, crezi că a fost cel mai oportun moment în cariera și în viața ta?
T.M.: Am avut senzația că a venit de la sine, natural. Mai ales în tinerețe, când aveam 25-26 de ani, îmi doream foarte tare să joc în film și, pentru că nu mi se întâmpla, am decis să regizez un scurtmetraj („Trei zile”, n.r.). A pornit și dintr-o frustrare și dintr-o dorință și o nevoie foarte mare de a face asta. A fost o joacă în care, din fericire, au crezut și mulți dintre colegii mei, fiindcă producția a avut o distribuție destul de mare. După aceea, am mai făcut film, dar niciodată un rol atât de mare, în care să stau atât de mult timp în fața camerei. Multe dintre scene sunt în prim-plan, unele în gros plan și altele în plan mediu. Zici că ești acolo aproape tot timpul.

Rep.: Tu ai găsit un secret al fericirii tale?
T.M.: Nu cred că putem pune atât de clar degetul pe starea de fericire. Sunt momente în care ceva din ființa noastră vibrează altfel, vibrează pe o notă poate puțin mai sus. Dar cred că e ceva fals în vânătoarea asta. Primul lucru la care mă gândesc e echilibrul. Fericirea, dacă ar fi să o punem la locul ei în mod corect, ar trebui să fie o stare care să funcționeze pe termen lung, pe o distanță puțin mai mare, să nu fie doar ca o lumină care se aprinde și se stinge. Cred că fiecare își găsește modul lui de a funcționa, nu e o rețetă pe care să o poți vinde. Ar fi fost simplu altfel, am fi avut forte mulți oameni fericiți.

Alături de Vlad Zamfirescu și Irina Velcescu în filmul „Secretul fericirii”

„Dacă găsești oamenii în jurul tău cu care să te bucuri de ce faci, n-ai cum să nu reușești”

Rep.: Pe tine ce te bucură în viață, care sunt satisfacțiile pe care ți le produce existența de zi cu zi?
T.M.: În ultima vreme, oamenii.

Rep.: Ai avut parte de întâlniri semnificative?
T.M.: Da, dar întâlnirile astea semnificative ce înseamnă, să cunoști un anume regizor, să descoperi un coleg? Nu, oamenii sunt tot timpul în jurul nostru. Poți într-un fel să te redescoperi, să te vezi constant în ce-i în jurul tău. Dacă accepți mai ușor ce se întâmplă cu tine, atunci cumva te împaci cu lumea în care trăiești, nu vezi doar părțile rele sau pe cele foarte bune.

Rep.: A fost un interval de mai mulți ani în care nu ai jucat deloc, dar ai revenit în forță pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș. Ce s-a întâmplat în tot acest timp și cum a decurs revenirea ta la actorie?
T.M.: Am investit foarte multă energie în Teatru 74. Au existat perioade mai complicate, la care nu m-am așteptat. Mi-am dorit foarte tare să dezvoltăm conceptul de teatru independent și am investit mult timp și multă energie din viața noastră lucrând la proiectul ăsta. A existat o perioadă de dezamăgire în momentul în care am reușit să accesăm niște fonduri europene. Atunci ne-am zis că, în sfârșit, România a ajuns acolo unde ar fi trebuit să fie, să recuperăm puțin din decalajul pe care-l avem față de alte țări și în mentalitate, și financiar, din toate punctele de vedere. Atunci am simțit o dezamăgire mare când am simțit că suntem, ca țară, ca o frunză-n vânt, pentru că ne lipsesc profesioniștii, ne pleacă afară și ne e greu în continuare. Mi-a luat o vreme să accept asta. Dar e un timp pe care l-am folosit altfel.

Rep.: Ce-ai făcut în perioada asta?
T.M.: Am făcut administrație (râde). În principal, deconturi și proiecte.

Rep.: Ți-a fost greu să îți reintri într-un ritm creativ?
T.M.: Cred că da. Organismul tău se modifică. Cinci ani de zile de prezență scăzută pe scenă se simte. E un fel de antrenament pe care trebuie să-l ai. Corpul tău și mintea ta trebuie să fie pregătite pentru asta. Dar, ca orice sport, dacă vrei să revii, cred că la un moment dat reușești.

Rep.: Te consideri în prezent într-o perioadă bună a vieții tale? Ești acolo unde ți-ai dorit să fii?
T.M.: Nu știu dacă mai bună, dar reușesc să fac multe dintre lucrurile pe care îmi doresc să le fac și astea sunt legate de partea în care sunt mai implicat în zona artistică decât în cea administrativă. Dar nu regret nici o secundă că am făcut munca aia.

Rep.: Care ar fi următoarea ta mare dorință pe care vrei să o împlinești?
T.M.: Nu mai pot să pun problema așa. Cred că asta funcționează într-o anumită perioadă a vieții când îți dorești să fii cunoscut. Poate în studenție visam să devin un actor cunoscut, dar mi-am dat seama că nu e vorba despre asta, și destul de repede mi-am dorit să fiu mai degrabă un actor bun, util proiectelor în care joc. Ăsta e și motivul pentru care n-am plecat niciodată prea mult timp din orașul ăsta. Poate că ești mai vizibil în altă parte, dar nu despre asta e vorba. Dacă găsești oamenii în jurul tău cu care să te bucuri de ce faci, n-ai cum să nu reușești.

Pe scena Teatrului 74, între decorurile spectacolului „Semnale disperate către planeta Pluto”

„Dacă noi punem preț pe munca noastră, eu cred că asta se simte imediat, și publicul reacționează”

Rep.: În intervalul în care ai stat departe de lumea artistică, crezi că s-au mai remediat lucrurile?
T.M.: A existat o perioadă în care lucrurile nu funcționau deloc bine la Teatrul Național Târgu Mureș. A fost perioada în care am plecat. Dar, da, schimbări sunt, multe. Trebuie să le vedem și pe alea. Câteodată prea privim doar către locul în care vrem să ajungem și uităm să ne bucurăm de ce e bun în jurul nostru, de ce se construiește corect, de ce se schimbă în bine. În momentul de față, la Teatrul Național Târgu Mureș simt că proiectele au importanță, au miză, că lumea contează, că faci parte dintr-o echipă care se duce într-o direcție. Aici trebuie să recunosc că începând cu Gáspárik Attila, cu Alina Nelega și continuând cu Nicu Mihoc sunt niște oameni care au investit în direcția asta, și se simte. Se simte și în trupă, se simte și în spectacole.

Rep.: Crezi că publicul a conlucrat cu acești oameni care au încercat să aducă niște schimbări benefice în comunitatea locală?
T.M.: Publicul e barometrul real în toată ecuația asta și el întotdeauna-ți spune. Doar într-un anumit management, de care nu vreau să-mi aduc aminte, publicul nu conta, părerea publicului nu conta și faptul că oamenii nu veneau la teatru era vina lor. Publicul își dorește să iasă din casă. Câtă vreme o să se uite la televizor? Mai merge la un concert, mai iese la un pahar. Mai departe ce faci? Dacă au spectacole bune la teatru, o să le evite? Nu cred. Dacă noi punem preț pe munca noastră, eu cred că asta se simte imediat, și publicul reacționează. Dovadă vie.

Rep.: Ce crezi că încă lipsește Târgu Mureșului la nivel cultural sau ce poate fi îmbunătățit?
T.M.: Cred că mai trebuie să ardem cumva o etapă. Trebuie să existe un fel de consens, să putem să acceptăm un pic mai mult din diferențele care există între noi, între oameni care fac lucruri diferite, chit că vorbim de un teatru mai mic sau mai mare sau de un ansamblu, să putem să acceptăm că suntem diferiți, fiindcă atunci suntem mult mai bogați și ne și înțelegem. Atunci toate se lipesc ca un puzzle.

Rep.: Crezi că teama de competiție reprezintă această sursă de tensiune?
T.M.: Nu cred că ar trebui să fie. Nu văd cum, de exemplu, un teatru precum Teatru 74 ar putea să concureze Teatrul Național. Cred că, dimpotrivă, poate că într-o zonă ca aceasta, în care se face un altfel de teatru, publicul care vine aici va merge și la Național sau invers, fiindcă sunt curioși. Poate că sălile au un specific diferit. Poate că asta împinge un spectacol de teatru într-o altă direcție și cred că din asta poate profita toată lumea. De-asta nu văd de ce la un moment dat să nu putem trece peste absolut toate diferențele. Eu cumva sunt mândru: dacă stăm să ne uităm la câte spații culturale există la Târgu Mureș, raportat la numărul de locuitori, cred că numai la București mai există așa ceva. Cred că e un lucru de care trebuie să fim mândri și care ține un ecosistem sănătos, pentru că ne aducem aminte de perioada în care nu funcționau deloc bine lucrurile la Teatrul Național și Teatru 74 era un fel de barometru, un teatru care cu foarte puțini bani reușea să facă niște spectacole care participau la FNT și la toate festivalurile importante din țară și care trăgea un semnal de alarmă că se întâmplă ceva, și asta fără ca Teatru 74 să-și fi dorit vreodată să facă concurență. Repet, nu cred că ai cum să faci concurență unui teatru de repertoriu cu 2-3 săli, având o trupă permanentă angajată.

Rep.: Am vorbit mult despre perspectiva ta ca actor, dar ai trecut de partea cealaltă și ai pus în scenă piesa „Semnale disperate către planeta Pluto” de Elise Wilk. Cum s-a produs tranziția către regie și de ce ai ales acest text?
T.M.: Dacă e să fiu cinstit, întotdeauna am cochetat cu ideea de a face un pic de regie, pentru că în anumite momente în viața ta poate că nu se întâmplă unele lucruri, așa că mai bine le provoci, așa cum s-a întâmplat cu filmul de scurt-metraj, cum s-a întâmplat cu documentarele, simți nevoia de a te dezvolta și poate că în jurul tău, într-o anumită perioadă e o acalmie cu care nu ești de acord, și atunci lucrul ăsta te ajută cumva. În urmă cu doi ani am început masteratul de Regie la Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Mi-am luat un pic de timp pentru mine în perioada aia, pentru că știu foarte bine din prisma experiențelor trecute că meseria asta are și n-are de-a face cu cea de actor. Poate să fie complementară, dar e altă meserie. Fișa postului îți cere altceva și de-asta am simțit nevoia să fac masterul. De-atunci am mai regizat câte-un spectacol. În momentul în care vorbeam cu Andi Gherghe despre proiectul pe care urma să-l depună pentru finanțare la AFCN, a venit cumva logic. În cadrul proiectelor europene, Elise Wilk a scris un text foarte bun, care se numește „Pisica verde”. Mi-am dorit foarte tare să lucrez cu Elise pentru că îi știam toate textele și e un dramaturg pe care îl apreciez. Ne-am bucurat cu toții de povestea asta. Dacă mă întrebi, nici în momentul de față nu țin să fac doar regie, doar actorie, cumva cred că în momentul ăsta, în viață, lucrurile se mai și întâmplă fără să îți dorești să depui atât de mult efort, să stârnești ceva anume. Când arzi foarte tare și îți dorești să se întâmple asta, ești frustrat, ca un motor care merge cu frâna de mână trasă, care pufnește și trosnește. La un moment dat apare și liniștea aia, că lucrurile se întâmplă. Câtă vreme există intenție în spate, îți dorești să faci ceva, depui și un efort pentru asta și ai și un dram de talent, căci vorbim de o meserie vocațională, atunci se întâmplă.

A consemnat Andrei VORNICU

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

VIDEO: Peisaje de poveste pe traseul mocăniţei Teaca – Râciu!

Reprezentanţii Asociaţiei Mocăniţa Transilvaniei au publicat, pe pagina de Facebook a organizaţiei, o filmare realizată …

Share
Share