Termenii folosiţi, „fonetic” şi „fonologie”, ar fi într-un raport care presupune noţiunile de particular şi general.
Sunetul-tip este unul singur, diferenţiind nu numai forma, dar şi sensul cuvântului (carte – curte). Alungirea sunetului, pronunţarea mai închisă sau mai deschisă (ceţe – pluralul substantivului ceaţă) nu schimbă decât aspectul real al cuvântului, sensul (înţelesul) lui rămâne însă acelaşi.
Un e deschis întâlnim în Transilvania: „Gândurile mele” (primul e se apropie de a). În Moldova, vocalele se închid (ă – î). „Măi bădiţî (ă) bădişor.”
Înţelegerea dintre vorbitorii din diferitele zone ale ţării este asigurată, receptorul percepând sunetul-tip.
În limba literară, care este aspectul elaborat, normat şi cel mai îngrijit al limbii române, forma îngrijită, se folosesc fonemele.
Având doar intenţia de a localiza acţiunea folosim variante regionale: „hiuţul meu, ascultă/ de ce-ţi spun eu?”. (h = f). Sunt pronunţări diferite, specifice unor graiuri.
Au şi aceste forme fonetice valoarea lor, în sublinierea specificului local. O cântăreaţă de muzică populară din Moldova foloseşte formele regionale „tri”, „şinşi”.
Noi, ca vorbitori, reţinem formele fonetice standard: fonemul e şi nu multitudinea de sunete e de la cele mai deschise, spre cele mai închise. Ajungem astfel la ceea ce numim locul de articulare, adică traiectul pronunţării.
Semn lingvistic = asocierea dintre un conţinut şi o expresie verbală. Imaginea obiectului – conţinutul, înlănţuirea de sunete – expresia.
Semn grafic cu mai multe valori fonetice = literă căreia îi corespund mai multe sunete tip. c- semnul fonetic (k).
Semn grafic cu o singură valoare fonetică = majoritatea semnelor grafice (litere). De exemplu: a, b, d, m, etc. (29 litere)
Nivelul fonetic presupune şi diferenţierea între vocale şi semivocale, în prezenţa unor contexte fonologice (cuvinte, silabe).
Prof. gr. I Cornelia TOŞA
